Cel ce s-a cunoscut pe sine a intrat în locul cel sfânt al lui Dumnezeu şi al smereniei

2
116

 cunoasterea-de-sine“Celui ce se cunoaşte pe sine, i se dă cunoştinţa tuturor. Căci a se cunoaşte pe sine este împlinirea tuturor cunoştinţelor” (Sfântul Isaac Şirul, Cuv. 16).

Cu adevărat, mare dar şi virtute este a se cunoaşte omul pe sine şi neputinţele sale, precum mare primejdie este a nu-şi cunoaşte omul lipsurile şi neputinţele sale. De aceea, a zis unul din Sfinţii Părinţi: “Nimic nu este mai bine decât a-şi cunoaşte cineva neputinţa proprie şi neştiinţa sa; şi nimic nu este mai rău decât a nu le cunoaşte pe acestea” (Filocalia, voi. 5, p. 133).

Dar, ca să ajungă omul la această fericită virtute de a se cunoaşte cu de-amănuntul pe sine, trebuie să treacă prin multe şi felurite încercări şi ispite şi, dacă le va suferi pe toate cu multă şi îndelungă răbdare, prin aceasta va ajunge la cunoştinţa neputinţei sale şi va cunoaşte puterea şi mila lui Dumnezeu, Care 1-a ajutat în toate clipele vieţii sale. Deci, ajungând omul la cunoştinţa neştiinţei şi neputinţei proprii, începe a-şi da seama că multe lucruri pe care nu le cunoştea înainte, acum le cunoaşte şi că sunt multe altele pe care le va cunoaşte prin încercarea trăirii.

Astfel, cel lucrător va ajunge să înţeleagă cele zise de Sfanţul Vasile: “Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu ştie ce-i lipseşte. Iar cel ce a gustat din cunoştinţă ştie din parte că nu cunoaşte şi aceasta i se face pricină de smerenie”. Şi iarăşi: “Cel ce s-a cunoscut pe sine că este făptură schimbătoare, niciodată nu se înalţă întru nimic. Fiindcă, dacă are ceva, este al Făcătorului. Nimeni nu laudă un vas că s-a făcut pe sine bun şi trebuincios, ci pe Făcătorul lui Îl laudă”(Op. Cit., p. 226).

Iarăşi zice Sfântul Vasile: “Cel ce se cunoaşte pe sine este la mijloc, între mărire şi smerenie; iar cel ce-şi cunoaşte neputinţa sa din multele încercări ale ispitelor şi din lupta ce o duce cu neputinţele cele trupeşti şi sufleteşti, unul ca acela a văzut cu ochii minţii puterea cea nesfârşită a lui Dumnezeu şi a înţeles cum izbăveşte Dumnezeu pe cei smeriţi, care strigă către El prin rugăciunea cea stăruitoare din inimă. Astfel, rugăciunea acestuia i se face ca o desfătare, ştiind că fără de Dumnezeu nu poate face nimic şi, de teama de a nu cădea, el se străduieşte să se lipească tot mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune”. Pe de altă parte, se minunează cum de 1-a izbăvit pe el Dumnezeu de atâtea ispite şi patimi şi îi mulţumeşte pururea pentru îndurarea ce a facut-o cu el şi, odată cu mulţumirea, dobândeşte o mai mare dragoste de Dumnezeu, se smereşte şi nu mai cutează niciodată să judece pe nimeni, ştiind că precum i-a ajutat lui Dumnezeu, aşa poate să ajute tuturor, când vrea, cum zice Sfântul Maxim. Sau socoteşte pe fratele său că este mai tare şi mai iscusit decât el şi poate să lupte cu patimile şi să le biruiască, iaryel este neputincios şi de aceea l-a ajutat Dumnezeu, ca să nu-şi piardă sufletul său.

Încă şi alte multe cunoştinţe se dau de la Dumnezeu celui ce-şi cunoaşte neputinţa sa. Şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, sporeşte în smerenie şi rămâne nedoborât de patimi. Dar cu neputinţă este a ajunge cineva la cunoştinţa de ine, dacă nu va trece prin multe ispite trupeşti şi sufleteşti şi de nu va fi susţinut în vremea încercării de puterea lui Dumnezeu.

Cel ce a ajuns la cunoştinţa de sine, ajunge la iscusinţa de a nu mai face nimic după voia şi părerea sa, ci la orice nedumerire se sileşte a întreba pe cei iscusiţi. Căci, cu cât păcătuieşte cineva mai mult, cu atât se întunecă mai mult cu cât îşi cunoaşte neputinţa sa, cu atât mai mult se smereşte.

Una din virtuţile care ajută omului să ajungă la cunoştinţa de sine este  liniştea. Acest lucru îl adevereşte Sfântul Petru Damaschin, zicând: “Liniştea este mai mare decât toate şi fară de aceasta nu putem a ne curăţi şi a ne cunoaşte neputinţa noastră, nici uneltirile dracilor” (Filocalia, voi. 5, p. 171).

Părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor a-şi cunoaşte neputinţa. Cu adevărat, omul smerit la cuget, care îşi cunoaşte neputinţa sa, nu încetează niciodată a se ocărî pe sine, chiar dacă toată lumea l-ar lăuda sau l-ar cinsti. Din cunoştinţa de sine cu de-amănuntul ajunge omul la mare smerenie iar cugetarea cea semeaţă a încântării de sine poate să rămână tuturor necunoscută, chiar şi celui ce o are pe aceasta mai ales dacă nu va cădea în încercări grele prin care sufletul este dus la mustrare. Numai aşa îşi cunoaşte omul neputinţa sa.

Sfântul Simeon Noul Teolog zice despre cunoştinţa de sine: ” De voieşti să afli ce stare de viaţă ai, întreabă-ţi sufletul şi spune-i: Suflete, ai păzit toate poruncile lui Dumnezeu sau nu?” Şi deschizându-şi gura conştiinţei lui, îţi va spune în chip sigur adevărul. Căci nu se va ruşina de tine, ci te va înfrunta şi-ţi va arăta cele ce le-ai pus înainte şi le ai în tine, fie bune, fie rele. Căci în cunoştinţă vei afla, fie că ai iubit lumea, fie că ai slujit mai mult lui Dumnezeu; fie că ai căutat slavă de la oameni, fie că ai dorit numai pe cea dată de Dumnezeu (Filocalia, voi. 6, p. 171).

Avva Dorotei ne arată că din a ne cunoaşte pe noi ajungem negreşit la defăimarea de sine, amândouă fiind de mare folos celui ce călătoreşte în viaţă după voia lui Dumnezeu, spre a nu-şi pierde osteneala faptelor celor bune. Iată ce zice: “Cu adevărat, de ar agonisi omul mii de virtuţi, dar nu va ţine calea aceasta a defăimării de sine nu va înceta niciodată să supere şi să fie supărat şi va pierde toate ostenelile lui” (Filocalia, voi. 9, p. 550-551).

Omul care a câştigat cu adevărat cunoştinţa de sine, cu cât va lua de la Dumnezeu mai multe daruri, cu atât mai mult se smereşte şi se face asemenea unui pom roditor care, pe măsură ce îi cresc roadele mai mari, pe atât îşi pleacă crengile sale la pământ. Cel ce s-a cunoscut pe sine cu adevărat, cu cât va spori mai mult în virtute, cu atât mai mult se socoteşte dator lui Dumnezeu, Care îl înalţă pe om de la pământ şi învredniceşte ţărâna să poată urma măcar în parte Făcătorului şi Dumnezeului ei.

Cel ce s-a cunoscut pe sine şi neputinţele sale, niciodată nu socoteşte că are vreun bine al său, propriu, căci toate bunătăţile le are în dar de la Dumnezeu, precum şi existenţa sa din nimic. Şi dacă vreun gând viclean îi va şopti vreo laudă, el zice cu Apostolul: Ce ai, omule, care nu ai luat în dar de la Dumnezeu? Iar dacă ai luat, ce te lauzi, ca şi cum nu aifi luat? (I Corinteni 4, 7). Cel ce are cunoştinţa de sine pururea se smereşte înaintea sa, aducându-şi aminte că nici un bine nu a putut să facă fără ajutorul lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic (loan 15, 5).

Cuviosul Nichita Stithatul scoate în lumină şi arată că cunoştinţa de sine îi vine omului din smerenie, umilinţă şi rugăciunea cea curată, zicând: “Nimic nu întraripează mai mult sufletul omului către dragostea de Dumnezeu şi către iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinţa şi rugăciunea cea curată. Cea dintâi îi frânge duhul, îl face să izvorască pâraie de lacrimi şi, aducând puţinătatea omenească sub ochi, îl învaţă să-şi cunoască măsura lui. A doua curăţeşte mintea de cele materiale, luminează ochii inimii şi face sufletul întreg luminos. Iar cea din urmă uneşte pe om întreg cu Dumnezeu şi-1 face să petreacă împreună cu îngerii, să guste din dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, îi dă vistierii şi taine mari şi, aprinzându-1 de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele puţinătăţii trupeşti” (Filocalia, voi. 6, p. 272-273).

În continuare, Cuviosul Nichita Stithatul, arătând alte daruri ale lui Dumnezeu ce se nasc din cunoştinţa de sine, zice: “Când ajunge cineva de se cunoaşte pe sine însuşi, iar pentru aceasta are trebuinţă de multă pază din afară şi de oprire de la lucrurile lumeşti şi de cercetarea conştiinţei, îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiască mai presus de cuvânt, aducând în inimă zdrobire şi lacrimi de umilinţă fierbinte, încât cel ce stă sub lucrarea ei se socoteşte pe sine: pământ, cenuşă, vierme şi nu om, ba încă, nevrednic chiar de viaţă dobitocească. Aceasta din pricina covârşirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar, se umple de altă beţie negrăită: de umilinţa inimii şi pătrunde în adâncul smeritei cugetări. Acesta, ieşind din sine, nesocoteşte toate mâncărurile din afară, ca şi băutura şi veşmintele trupului, necăutând cele peste trebuinţă, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Op. cit., Cuv. 39, p. 271).

Cel ce s-a cunoscut pe sine, s-a odihnit de toate lucrurile sale cele după Dumnezeu şi a intrat în locul cel sfânt al lui Dumnezeu şi al smereniei.

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

2 COMENTARII

  1. ce de lucruri lumesti intr-un jurnal spiritual [ma refer la dulceturi, calmarea tusei, si tot felul terapii]…
    cat despre cunoasterea de sine, da, multe adevaruri spuse aici insa se pare ca in general toti ignora inceputul luand sinele ca bun inteles, neavand nevoie de vreo definitie/raspuns la intrebarea fundamentala- ‘cine sunt eu’? Cine este cel ce observa si spune lucruri despre trup si nimicnicia sa, despre creatie, despre Dumnezeu, despre lume?! Este oare mintea- dar ce este mintea? Insa si mintea se poate observa- procesul gandirii, aparitia gandului, aducerea aminte, etc… Cine este cel ce observa toata miscarea asta a trupului si a mintii? Eu, nu?! Deci cine sunt acest ‘eu’ daca stiu sigur ca nu sunt obiectele observatiei mele? Cand mintea este redusa la tacere fie in somn adanc ori in extazul contemplarii unei frumuseti naturale, sa zicem- incetez eu sa exist oare? Ce atunci cunosc eu despre mine, altul decat ca nu sunt ceva ce pot eticheta in absenta gandului? Oare exista ceva in afara gandului; se intampla ceva in lume daca nu imi pun atentia pe acea intamplare? Sa nu confundam cunoasterea de sine cu cunoasterea unui obiect. Sinele nu se poate cunoaste cu mintea. Mintea ofera concepte/idei; gandurile vin si se duc; vin din neant si se duc in neant insa ‘eu’ cel ce observa asta sunt nemiscat si afara din timp. Deci cine sunt eu? Si acum putem merge inapoi si reciti cele spuse mai sus de cei inaintati in cunoasterea de sine si de Dumnezeu

    • Vă mulțumim pentru comentariu și pentru lecturare. Și sănătatea trupului este importantă pentru spirit. Mai ales binele organismului, nu credeți? O zi minunată!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here