„Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”

2
1251

leneCând eram eu copil, Dumnezeu să-i odihnească pe părinţii mei, aveau vorba aceasta: „Nu sta fără lucru că-i păcat”. Suntem datori cu munca şi pentru întreţinerea noastră şi pentru întreţinerea altora, pentru a-i ajuta pe alţii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsă pentru păcat. Osteneala din muncă este pedeapsă pentru păcat, dar munca în sine este o binecuvântare.

Pe om l-a pus Dumnezeu, după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească şi să-l lucreze. Suntem chemaţi la muncă. Şi sfinţii Apostoli au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puţin spune că el a muncit pentru el şi pentru îndestularea celor împreună cu el lucrători pentru împărăţia lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarăşilor lui de călătorie. A muncit. Şi îi îndeamnă pe credincioşi să muncească şi ei şi zice: „Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.

Acum oamenii îşi pierd foarte multă vreme în nelucrare şi într-o nelucrare fără nici un fel de rost. Privesc foarte mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o delăsare, este o neputinţă, este ceva care nu-l ţine pe om într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de înşelare, un fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el face ceva, ori în realitate nu face nimic. Şi din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte puţin dispuşi să facă ceva, să muncească şi să muncească de la rădăcină.

Am fost astăzi la Mănăstirea Timişeni şi am întâlnit nişte maici acolo, am dat mâna cu nişte maici şi tare mi-a plăcut că aveau mâini bătătorite. Îmi plac mult mâinile bătătorite, mâinile care au stat pe coada de la sapă şi pe toporâştea de la coasă, mâini care s-au ostenit. Când l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, în 1942, avea nişte mâini bătătorite, că mâini de acelea nici nu ştiu dacă am mai întâlnit. Eu nu ştiu cu ce şi le-a putut bătători aşa, bineînţeles cu muncă. Din odihnă nu se bătătoreşte mâna. Există şi o muncă intelectuală, fără îndoială, dar o muncă din aceasta fizică cere nişte virtuţi, te angajează în nişte osteneli care te formează, că ce faci te şi face. Dacă stai în nelucrare, devii nelucrător, devii nepăsător, nu mai ai rezistenţă ca să faci ceva, nu ai răbdare, ori un om care munceşte, acela poate şi să postească, că-i învăţat cu osteneala, nu-i comod.

 Ceea ce ne lipseşte nouă astăzi este angajarea aceasta cu hotărâre în bine, cu efort. Comoditatea îl depărtează pe om de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, îl duce aşa, la un fel de „nu-s dispus”, „nu mă interesează”, „lasă că facem noi altă dată”. În felul acesta, cu astfel de gânduri şi cu astfel de stări nu se poate birui trândăvia, nu se poate birui lenea. Să ştiţi însă totuşi că lenea nu totdeauna e lene. Câteodată eşti obosit într-adevăr şi unii zic că eşti leneş că nu mai poţi face ceva şi când sunt obosiţi. Nu e adevărat. Oboseala este un semn de lucrare,  nu de nelucrare. Cine se oboseşte are dreptul la odihnă şi se odihneşte.

 Spune undeva, în Proloage, că un înger îi hrănea pe unii şi le ştergea faţa plină de sudoare, fiind aceia călugări, şi că unul a vrut şi lui să-i fie ştearsă faţa, şi nu a avut îngerul de ce să-i şteargă faţa, că nu avea nici o sudoare pe ea. Deci e o treabă care trebuie gândită în felul acesta: noi trebuie să facem ceva, să fim angajaţi în ceva şi să fim angajaţi şi cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru că dacă suntem angajaţi cu efort în anumite lucruri, suntem dispuşi să facem efort şi în altele.

„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here