“Cel care nu ştie să-l asculte pe aproapele său nu poate să-L audă pe Hristos”

0
137

sf ap pavel

O neputință, o suferință pe care o avem adesea în parohiile noastre este incapacitatea noastră, a credincioșilor, de a fi în comuniune unii cu alții. Nu de puține ori remarcăm acest lucru, chiar și la credincioșii cei mai buni care participă frecvent la slujbele Bisericii și care se spovedesc și se împărtășesc regulat.

Învățăm la școală, din cărți sau din predicile preoților, că, Biserica este Trupul lui Hristos că a fi în Biserică înseamnă a fi botezat, a participa la slujbe și a ne împărtăși. Astfel, devenim și noi mădulare ale Bisericii, părți ale trupului lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct Biserica, trup al lui Hristos: “… pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toți” (Ef. 1, 22-23).

Facem, deci, ceea ce trebuie, mulți dintre noi, pentru a ne împărtăși și împărtășindu-ne pentru a dobândi o conștiință relativ liniștită. Suntem în Biserică. Ne-am îngrijit și de sufletul nostru, am împlinit rânduiala. Am postit, ne-am spovedit…, suntem în rând cu lumea. Slavă lui Dumnezeu, este bine.

Ni se întâmplă tuturor să auzim în jurul nostru femei sau bărbați care povestesc cu mulțumire despre cum au postit, cum s-au spovedit și cum s-au împărtășit. Nu este rău să se vorbească…, dacă toate acestea sunt spuse cu smerenie.

Trebuie să-i cunoaștem pe cei cu care ne rugăm în biserică. Prin mila lui Dumnezeu, sunt viitorii noștri vecini din Împărăție. Dacă nu comunicăm real cu ei aici, dacă nu exersăm ca o pregustare comuniunea cu ei, ce vom face atunci?

De ce trebuie să fim în comuniune cu ceilalţi?

 biserica

Biserica și Evanghelia ne invită la un mod de existență care depășește individualitatea. Lucrul acesta cere efort. Efortul de a ieși din duhul lumii, din gândirea societății. Individualismul este prezent în întreaga noastră viață cotidiană.

Suntem, totuși, chemaţi să creştem duhovniceşte spre o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu. Această asemănare n-o putem dobândi decât în comuniune cu cei de aproape ai noştri, spre care ne deschidem şi în comuniune cu care ne exersăm şi înmulţim darurile primite de la Dumnezeu, prin Taina Botezului.

Fericirea constă tocmai în această înfrăţire cu semenii şi în împreună comuniunea cu Dumnezeu în care ne odihnim cu adevărat.

Am nevoie de fratele meu ca să-l întâlnesc pe Dumnezeu. “Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, şi dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în şi prin persoana aproapelui nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu.”

frati-copii-bebelus

  ,,Creștinismul presupune o viață în comun. Creștinii trebuie să se vadă între ei ca <frați> (de fapt acesta a fost unul din primele lor nume), ca membrii ai unei comunități, strâns legați unii de alții.”

De ce trebuie să fim în comuniune unii cu alții? Pentru că “adevărata viaţă personală există numai acolo unde există comuniune, şi nu se poate vorbi de plinătate a vieţii fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieţii dăinuie numai în comuniune desăvârşită între subiecte sau persoane desăvârşite”.

Fiecare din noi contribuim la unitatea parohiei noastre și a Bisericii, intrând în dialog și comuniune de iubire, dacă este posibil, cu toți credincioșii familiei noastre parohiale. Biserica ne invită să ne trăim credința având încredere în celălalt care este și el chip al lui Dumnezeu.  (Părintele Nicodim)

 

Monitorul de Suceava