Cei poftiţi la Cină

0
29

Cei poftiţi la Cină

Cu puţine zile înaintea marii Sărbători a Naşterii Domnului, se citeşte la Liturghie Parabola celor poftiţi la cină (Luca 12, 16-24). Nu trebuie să ne mire. Aceste cuvinte ale Mântuitorului, simple în aparenţă, ascund o semnifica­ţie profundă, aducându-ne încă odată în faţa ochilor faptul că suntem creaţia lui Dumnezeu care ne iubeşte şi aşteaptă iubirea noastră. Dovada acestei iubiri o avem în mod cople­şitor câteva zile mai târziu, când însuşi Fiul lui Dumnezeu se coboară la noi, îmbrăcând natura omenească, devenind unul dintre noi şi acceptând în cele din urmă moartea pe cruce, pentru a ne izbăvi pe noi din moarte.

Meister Eckhart spune că, „după natura sa, omul este nobil” şi unii exegeţi îi definesc antropologia ca fiind „aristocratică”. Omul este înnobilat prin dragostea lui Dumnezeu, care i-a dăruit raţiunea ce oglindeşte Logosul divin. Căci „Nici un suflet dăruit cu raţiune nu este fără Dumnezeu” (DW 11 Tr. l, p. 329).

Dar iată că omul refuză invitaţia la cină, ni se spune în Evanghelie. Fiecare dintre cei poftiţi a găsit alt pretext. Unul s-a dus să-şi vadă ţarina cumpărată de curând, altul să în­cerce noua pereche de boi, iar altul a zis „Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte atitudinea noastră de zi cu zi? Nu ne preocupăm de orice altceva, numai ca să nu participăm la „cina” pe care Domnul ne-o pregăteşte? Folosind cuvintele marelui mistic german, refuzăm înnobilarea pe care Dumnezeu ne-o hărăzeşte şi ne complăcem în mizeria condiţiei umane despre care vorbeşte inocenţiu al III-lea.

Şi pilda ne spune mai departe: „Atunci mâniindu-se stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii şi pe săraci, şi pe cei neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici.” Dacă renunţăm să înaintăm spre mântuire, spre viaţa veşnică, rămânem afară. Nu suntem pregătiţi pentru ea. Am ales drumuri false, pardosite cu aroganţă şi convingerea că numai noi avem dreptate iar cei pregătiţi vor merge înainte. Aceştia sunt mai degrabă cei smeriţi, cei în suferinţă, cei care nu cunosc aroganţa şi slava deşartă. Iar ceilalţi?

Puţine cuvinte pilduitoare sunt mai dramatice decât acestea. Puţine pilde vorbesc mai categoric despre opţiunea care ne stă în faţă. Ar trebui să ne fie mereu prezentă în conştiinţă, în fiecare clipă. Căci în fiecare clipă suntem „poftiţi la cină”. Şi în fiecare clipă găsim alte şi alte pretexte fără sensuri reale, inventându-ne o lume artificială, cu satisfacţii efemere, care nu duc nicăieri.

Din păcate renunţăm la analize care ne-ar surprinde prin concluziile lor şi le abandonăm undeva pe drum, pen­tru că ele n-au ce căuta în existenţa noastră desacralizată, lipsită de har.

Contemporaneitatea capătă din ce în ce mai mult această tentă tragică de banalitate, de superficialitate, de pierdere a prezenţei harului şi a fiorului sacru. Contemporaneitatea noastră adoptă treptat o pseudoexistenţă în care valorile reale nu au ce căuta, în care domnesc aparenţa, falsa valoare, aroganţa unei străluciri autofabricate. Oare ne place criminalitatea, minciuna, necinstea, falsa cucernicie, lipsa totală de decenţă? Ridicolul agresiv in care ne scăldăm? Ne satisface cu adevărat această stare de lucruri? Ce facem pentru a reîntoar­ce omenirea la starea de omenire şi nu de haită pusă numai pe pradă, afundându-ne singuri în prăpastia distrugerii. Am înlocuit nobleţea care ar fi trebuit să ne caracterizeze cu tartufisme ridicole. Înlocuim adevărata sfinţenie cu surogate. Ne autoconvingem că ele sunt reale şi nu un înveliş de suprafaţă, pe care îl îmbrăcăm ca pe o piele otrăvită, sclipitoare, min­cinoasă, cu care luăm ochii altora, la fel de superficiali ca şi noi, care au refuzat şi ci invitaţia la cină. Să nu uităm că, cu toate practicile împrumutate din hipnoză, ele rămân totuşi un fals drum, care duce oriunde altundeva, dar nici într-un caz în veşnicia la care aspirăm, înlocuim valorile adevărate cu imitaţii cărora le atribuim o importanţă pe care nu o au. Trăim într-o realitate a imitaţiilor şi încercăm să ne autocon­vingem că am ajuns la adevărata formă a realităţii. Şi ce des­coperim, până la urmă? Oare nu e prea târziu?

Da, în fiecare zi respingem invitaţia Celui care ne cheamă la masa Sa. Nu e cumva cazul ca, in preajma Marii Sărbători, să ne hotărâm a porni pe alt drum, să purcedem a ne schimba veşmintele înnoroite şi de a participa cu sfială şi nădejde la comuniunea cu El? În preajma Crăciunului, când El vine printre noi în chip de Prunc nevinovat ca să ne aducă iarăşi bucuria speranţei, şi nu numai atunci, să ne îndreptăm asemenea magilor şi păstorilor spre ieslea în care s-a petrecut Minunea, cea mai grandioasă minune a ome­nirii, să ne închinăm şi să-l închinăm darurile noastre sără­căcioase, cu certitudinea că steaua care străluceşte deasupra ne va călăuzi şi pe noi, cetăţenii universului, departe de tică­loşia tuturor Irozilor, spre împărăţia Cerească, spre veşnicia la care El ne cheamă pentru a deveni cetăţenii unui univers pe care superficialitatea care ne îmbolnăveşte ne-a împiedi­cat să-l înţelegem.

Realitatea, aşa cum o concepem noi, despre care sun­tem convinşi că ştim totul, nu este un masiv stâncos ce ne striveşte, ci o stratificare de realităţi. Un fel de teanc de foi aşezate una peste alta, unele imaculate, intacte, netede, altele boţite, strâmbate, pline de pete. Din când în când, mai dăm o foaie la o parte şi apare alta. Atunci ne bucurăm sau ne înspăimântăm, după caz, şi oricum ne minunăm că n-o cu­noşteam dinainte. Şi, dintr-odată, imaginea noastră despre lumea in care trăim se schimbă. Din când în când începem să devenim conştienţi de infatuarea, de superficialitatea care ne stăpâneşte. Dar de multe ori, nici măcar teancul de foi care ne zboară zilnic din mână, îndepărtate cu violenţă sau pe nesimţite, nu ne trezeşte din inconştienţă. Câteodată do­bândim luciditatea prea târziu şi privim îngroziţi în urmă, ca unii care ne-am irosit fără folos. Şi avem toate motivele să ne punem întrebarea: N-ar trebui cumva să începem a ne căuta in ciclul despre Apocalipsă al lui Dürer? Pentru că, negreşit, undeva în vreun colţişor al imaginilor teribile, ne aflăm şi noi, ne putem găsi acolo. Marele pictor a reuşit să includă toată omenirea in celebrul ciclu, înţelegând, în ge­nialitatea lui că toţi suntem actori ai ultimului strat al reali­tăţii, pe care de cele mai multe ori l-am ignorat.
Poate pricepem atunci că, inevitabil, aceştia sunt polii între care ne mişcăm: pe de o parte cutremurătorul memento al lui Dürer, pe de alta imaginea unei iesle modeste, în care Pruncul, încălzit de suflarea unor făpturi inocente, ne deschide perspectiva stratului magnific al realităţii, acela în care omenirea poate fi salvată de moarte şi disperare. Simbolica acestei imagini c copleşitoare: într-un colţ cioba­nii, sufletele simple, dar pline de înţelegerea evenimentului fundamental al omenirii, alături magii, prosternând la pi­cioarele împăratului Veşnic puterea, bogăţia lor pieritoare, recunoscând-o ca atare şi dobândind conştiinţa limitelor puterii omeneşti. Închinându-se în faţa puterii infinite a Divinităţii creatoare, ei înţeleg că prin buna Sa voinţă şi dragostea fără margini pentru creatura Sa, Dumnezeu ne deschide singura cale posibilă către izbăvirea din moarte. „A dori să îl slujim pe Dumnezeu este singura noastră li­bertate şi singurul nostru noroc” spune Petrarca în Viaţa în singurătate: „Cred că un om cu adevărat spiritual nu găseşte nicăieri linişte decât în Dumnezeu, ultimul nostru ţel.” Acest ultim ţel devine posibil prin Sărbătoarea Naşterii Domnului, momentul în care este îndepărtat de la noi bles­temul neascultării şi ni se lasă drum liber către dragostea lui Dumnezeu pentru făpturile pe care El le-a creat. Dincolo de tot ceea ce mintea noastră poate cuprinde, El le-a creat pen­tru dragostea infinită pe care ne-a dăruit-o, venind ca un Prunc inocent, într-o iesle modestă, pentru noi toţi, pentru cei slabi, pentru cei săraci, pentru cei puternici şi bogaţi, ca să se înţeleagă că bogăţia şi puterea adevărată se află în mi­racolul făpturii înzestrate cu suflet, şi să înveţe să păşească spre fraţii lor. Pentru cei ce erau buni şi pentru cei ce trebuie să devină buni.

 

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here