Cei mai vestiţi 10 dansatori de pe scena contemporană

0
110

Dans şi mişcare

Primul dintre cei mai vestiţi 10 dansatori de pe scena contemporană – Marius Petipa îşi exersează arta ca maestru de balet şi coregraf în Rusia după debuturile promiţătoare de pe scenele Franţei şi ale Spaniei. Acesta înfiinţează Şcoala rusă de balet şi impune, la Teatrul Imperial din Sankt-Petersburg, canoanele dansului academic. Stilul său clasic, foarte riguros din punct de vedere tehnic, conferea un loc principal pantomimei. Astfel, acesta se ocupă de tinerele talente, care îşi vor continua cariera în sânul Baletelor ruse ale lui Diaghilev.

Dansul liber al Isadorei Duncan

Cu picioarele goale, îmbrăcată cu o simplă tunică, Isadora Duncan a dansat în maniera
grecilor antici. Deşi aceasta învăţase canoanele clasice, le respingea cu tărie, alegând pentru coregrafiile sale arii până atunci neabordate în dans: Chopin, Gluck sau Schubert. Mondenă, liberă, Isadora nu a ratat nicio ocazie de a-şi şoca contemporanii, însă naturaleţea şi spontaneitatea baletelor sale au transformat-o într-o adevărată pionieră a dansului contemporan.

„Clovnul lui Dumnezeu”

Titanul Baletelor ruse ale lui Serghei Diaghilev, Vaslav Nijinski a fascinat mulţimile cu ardoarea sa incredibilă. Deopotrivă coregraf în După-amiaza unui faun, în 1912, apoi în Ritualul primăverii, în 1913, Nijinski înnoieşte baletul clasic cu posturi îndrăzneţe şi cu trăiri avangardiste. Poreclit „clovnul lui Dumnezeu” de către Maurice Bejart, Nijinski, grav afectat de boală, părăseşte scena în 1919.
Şi dansul deveni modern…

Coregrafa americană

Martha Graham a creat mai bine de două sute de opere, care au marcat naşterea dansului modern şi a noului limbaj gestual (Primitive mysteries, American document). Dansul său respinge canoanele baletului tradiţional şi explorează toate formele de întruchipare a sentimentelor interioare omeneşti, mai ales fluiditatea mişcării, pornind de la un punct central şi de la alternanţa, la dansator, dintre încordarea şi relaxarea bazinului. În 1955, aceasta se asociază cu George Balanchine pentru realizarea spectacolului Episodes.

O revoluţie a operei

Serge Lifar, angajat de Diaghilev, participă la majoritatea creaţiilor puse în scenă de compania Baletele ruse în 1930, se alătură Operei din Paris, pe care o reanimă crescând numărul creaţiilor eroice şi dramatice (Spectrul Tradafirului, în 1931, Icar, în 1935…). În 1935, în Manifestul coregrafului, Lifar revendică o libertate creatoare nouă, fără concesii făcute muzicii, pe care o critică drept înrobitoare. Dansatorii şi dansatoarele de astăzi îi datorează o serie de mişcări, arabescuri, precum genunchii îndoiţi sau picioarele înapoi…

„Să vezi muzica, să asculţi dansul”

Dansatorul şi coregraful rus George Balanchine şi-a început cariera la Teatrul Imperial din Sankt-Petersburg în 1921, continuând apoi la Baletele ruse, pentru care a creat Fiul risipitor, în 1929. Părăseşte URSS în 1933 şi înfiinţează compania New York City Ballet, unde creează balete avangardiste, abstracte şi romantice, acordând o atenţie deosebita muzicii: „Baletul este, înainte de toate, o chestiune de tempo şi spaţiu: spaţiul este delimitat de scenă, iar timpul este furnizat de muzică”.

 

Creator cosmopolit

Maurice Béjart a contribuit la cunoaşterea dansului modern de către marele public. Inspirat de toate genurile de muzică şi de toate culturile, acesta combină, în mod voit, genurile. În 1961, la Bruxelles, Béjart îi consacră piesei lui Ravel, Bolero, una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale, acordând rolul central al melodiei unei balerine (Maia Pliseţkaia – n.red ), care evoluează pe o masă roşie, aşezată în mijlocul unui platou şi înconjurată de balerini, care se implică, în număr din ce în ce mai mare, în ilustrarea, prin mişcări, a liniei melodice.

Steaua din Munţii Urali

Timp de un sfert de secol, Rudolf Nureiev domină lumea dansului clasic prin plasticitatea, virtuozitatea şi forţa sa inspiratoare. Succesor al lui Nijinski şi interpret al coregrafiilor neoclasice ale lui Balanchine sau Roland Petit, Nureiev se alătură, cu înflăcărare, studiului dansului modern al Marthei Graham sau al lui Maurice Béjart. În 1983, acesta îşi începe colaborarea cu Opera din Paris, al cărui repertoriu îl înnoieşte în mod considerabil graţie colaborărilor sale cu Merce Cunningham sau William Forsythe.

Rudolf Nureiev şi Carolyn Carlson, în Tristan, în 1974.

Limbajul teatrului

Nemţoaica Pina Bausch, directoare a Tanztheater (concept şi scenă de dans), este una dintre personalităţile de seamă de pe scena dansului modern. Ea conferă seducţiei, singurătăţii şi relaţiilor dintre bărbaţi şi femei un limbaj corporal deosebit şi adaptează mişcările coregrafiilor sale corpurilor şi emoţiilor fiecăruia dintre dansatori. Aglomerări de mici gesturi, vibraţii neregulate şi jocuri cu podoaba capilară pentru gestică, scenografii spectaculoase ce au râuri sau flori ca decor, creaţiile sale, de la Café Müller (1978) la Sweet Mambo (2008), oferă dansului o dimensiune tragică inedită.

Pina Bausch, în Café Müller, în 2003.

Avangarda corpului

Fost director al baletului din Frankfurt, americanul William Forsythe este coregraf în trupa Operei din Paris (unde a pus în scenă baletul neoclasic Approximate sonata, ce a intrat în repertoriu din 2016). În creaţiile sale, Forsythe deconstruieşte şi bulversează limbajul baletului clasic folosindu-şi membrele până la dezechilibru, decompunând secvenţele fără logică şi îngăduind cuvintelor să ţâşnească sau cortinelor să cadă din senin, confruntând astfel dansatorii cu artele plastice vizuale şi multimedia.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère