Cei mai prestigioşi 10 conducători

0
85

Reformatorul

Primul dintre cei mai prestigioşi 10 conducători, după Primul Război Mondial, Mustafa Kemal Atatürk refuza ocuparea Turciei de către Aliaţi şi reuneşte un guvern dizident la Ankara. Înainte de a semna un armistiţiu cu britanicii, acesta înfrânge, rând pe rând, armatele Armeniei, Franţei, Italiei şi Greciei. Ajuns la putere, Atatürk modernizează ţara, impunând o serie de reforme fundamentale, bazate pe principiul laicităţii. Aboleşte sultanatul şi se inspiră din Revoluţia franceză pentru a instaura o Constituţie ce avea să stabilească, printre altele, separaţia puterilor şi dreptul la vot al femeilor.

Mustafa Kemal Ataturk, după Primul Război Mondial.

Rezistentul


General de corp de armată, Jean de Lattre de Tassigny refuză să dea ascultare ordinului de a renunţa la luptă în momentul pătrunderii trupelor germane în zona liberă franceză, în 1942. Arestat şi condamnat la închisoare, acesta evadează şi ajunge la Londra, apoi în Alger, unde i se alătură generalului De Gaulle. Tassigny preia comanda Armatei B, ce avea să devină prima Armată Franceză, participă la ofensivele din vest pentru a-i împinge pe nemţi până la Rin şi debarcă alături de americani în Provenţa, în august 1944. În martie 1945, din ordinul lui De Gaulle, Tassigny intră în Germania şi reprezintă Franţa la Berlin, cu ocazia semnării capitulării. Este numit mareşal cu titlu postum.

Omul Pacificului


Generalul american Douglas Macarthur, comandant suprem în Filipine în momentul invaziei japoneze (1941), este numit, începând cu 1942, la conducerea trupelor aliate în Pacific. Acesta recunoaşte capitularea Japoniei şi comanda forţele ONU în Coreea, din 1950 până în 1951.

Omul de la Pearl Harbor

 
Amiralul Yamamoto Isoroku conduce atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, în decembrie 1941. Pe parcursul a optsprezece luni, coordonează operaţiunile navale împotriva flotei americane, careia îi provoacă pierderi grele, şi sporeşte numărul victoriilor răsunătoare.
Avionul sau este doborât în 1943.

„Ok, să mergem!” (6 iunie 1944)


Aflat la comanda armatelor aliate în 1945, Dwight D. Eisenhower (supranumit „Ike”) a participat la toatei marile bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial: a condus debarcarea din 1942 în Africa de Nord, a repurtat victoria asupra Siciliei şi Italiei în 1943. Tot el este cel care, în 1944, planifică și organizează debarcarea în Normandia, înainte de a obţine, în 1945, capitularea necondiţionată a Germaniei. Comandant suprem al NATO, Eisenhower intră în politică în 1950 şi este ales preşedinte al Statelor Unite în 1952, apoi în 1956, sub egida Partidului Republican.

„Vulpea Deşertului”

Supranumit „Vulpea Deşertului” încă de pe vremea campaniilor sale din Africa de Nord, când se afla în fruntea Afrika Korps, tactician iscusit şi strălucitor reprezentând şcoala germană a blitzkrieg-ului (război-fulger), mareşalul german Erwin Rommel este însărcinat de Hitler să organizeze apărarea germană în cazul debarcării Aliaţilor în Franţa, precum şi cu demararea lucrărilor la Zidul Atlanticului, o centură fortificată ridicată de-a lungul coastelor occidentale ale Europei. După victoria Aliaţilor în Normandia, decepţionat de nazism – în a cărui elită militară serveşte totuşi din 1935 -, Rommel ia în calcul alternativa sprijinirii puciului împotriva führerului. Este apoi arestat şi Hitler îl constrânge să se sinucidă.

Socialismul în viziunea lui Tito


Iosip Broz Tito, subofiţer al armatei austro-ungare, aderă la Partidul Comunist Iugoslav în 1920, devenind ulterior, în 1936, secretar de partid. Din 1941, deşi s-a opus guvernului în exil aflat la Londra,Tito devine unul dintre organizatorii Rezistenţei şi elaborează un proiect de organizare federativă a Iugoslaviei. După eliberare, răstoarnă monarhia şi instaurează un regim comunist autoritar, independent de URSS-ul stalinist. De asemenea, Tito se remarcă şi ca lider al mişcării ţărilor nealiniate.

Tito, în 1949.

Eliberatorul


Refuzând să depună armele, Philippe Leclerc i se alătură generalului De Gaulle la Londra, în 1940. Atunci joacă un rol decisiv în alăturarea Gabonului Franţei libere şi ia parte la campanii în Tripolitania şi Tunisia. În iunie 1944, aflat în fruntea Diviziei a 2-a Blindate, Leclerc debarcă împreună cu Aliaţii în Normandia şi intră primul în Paris, unde germanii capitulează. După război, îşi continuă cariera în Indochina, apoi în Africa de Nord. Este făcut mareşal cu titlu postum, în 1952.

Generalul Leclerc la Londra, 1940.

Învingătorul Saigonului


În 1945, Võ Nguyên Giáp activează ca ministru de Război în guvernul lui Hô Chi Minh. Generalisim al forţelor Viet Minh în 1947, Giáp coordonează operaţiunile împotriva forţelor Uniunii Franceze. Conflictul se încheie cu victoria de la Diên Biên Phu, în 1954, ce anunţa retragerea francezilor din Indochina. În 1964, în timpul celui de-al Doilea Război de Independenţă, acesta coordonează desfăşurarea războiului din nordul Vietnamului împotriva americanilor până la luarea Saigonului, în 1975.

Sionistul


Moshe Dayan se implică de tânăr în organizaţia clandestină paramilitară sionistă Haganah. În timpul Primului Război Arabo-lsraelian (1948-1949), Dayan are gradul de colonel şi reprezintă Israelul în timpul negocierilor de armistiţiu, în 1949. Şef de Stat Major al armatei, conduce campania din Sinai împotriva Egiptului (1956), apoi iese din armată pentru a se implica în politică în cadrul partidului de stânga Mapaï. Apropiat al întemeietorului statului Israel, Ben Gurion, Dayan face parte din mai multe guverne succesive, de-a lungul câtorva decenii: a fost ministru al Apărării în timpul Războiului de Şase Zile, în 1967, şi a participat la negocierile de pace cu Egiptul, în 1979.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère