Cei mai notabili 10 filozofi ai timpurilor moderne

0
72

Știință și experienţă

Prin lucrarea sa Noul Organon, apărută în 1620, englezul Francis Bacon – primul dintre cei mai notabili 10 filozofi ai timpurilor moderne – pune bazele gândirii ştiinţifice moderne. După spusele lui, prejudecăţile care tulbură lumea intelectuală nu rezistă în faţa testului experimentului, care rămâne totuşi fundamentul oricărei ştiinţe. Pentru a putea percepe unicitatea fenomenelor naturale, trebuie procedat prin experimentare, apoi prin inducţie, plecând de la singular ca să se ajungă la general, spre deosebire de deducţia practicată de greci, care porneşte de la general pentru a putea înţelege particularul.

Omul este lup pentru om…

Thomas Hobbes este unul dintre primii teoreticieni ai dreptului şi ai Contractului Social. În Leviathan, lucrarea sa apărută în anul 1651, acesta apără monarhia absolută, singura putere comună capabilă să ţină oamenii la respect, însă respinge noţiunea de drept divin. De fapt, Hobbes încearcă să legitimeze puterea, luând în consideraţie barbariile de care sunt capabile fiinţele umane. Aşadar, dat fiind că omul este lup pentru om, sălbatic, violent şi războinic, ordinea socială este un fapt necesar şi se bazează pe un contract legat de interesele fiecăruia, un pact al cărui iniţiator este omul însuşi, pentru a se apăra de dorinţa de putere a altuia.

Frontispiciul Leviathanului. Sabia şi crucea episcopală sunt simbolurile autorităţii civile, respectiv spirituale, ale conducătorului.

„Gândesc, deci exist.”

Rene Descartes revoluţionează percepţia asupra lumii. Metoda sa presupune, deopotrivă, dubiul absolut şi simţul critic, contrabalansate fiind de certitudinea subiectului cugetător, pe care o exprimă prin afirmarea gândirii: „Gândesc deci exist” (Discurs asupra metodei, 1637). Astfel, Descartes restabileşte principiile ştiinţei, elaborând o metodă constituită din patru reguli: evitarea pripirii, divizarea subiectului în secţiuni distincte, aşezarea elementelor în ordine şi pornirea de la cel mai simplu pentru a ajunge la cel mai complex, fără a omite nimic.

Omul din pariu

Blaise Pascal condiţionează exerciţiul raţiunii de cel al intuiţiei, de care este inseparabil. Inventator al calculatorului, fascinat de fizică şi de geometrie, Pascal filozofează despre raţionalismul cuceritor, care, spune el, riscă să creeze o lume goală din punct de vedere spiritual. Matematica se bazează pe axiome ce nu pot fi dovedite, notează el în Cugetările sale. Doar inima poate să ne îndrume către adevărurile primordiale, pe care raţiunea nu reuşeşte să le afle, tot aşa cum, „pariind” pe existenţa lui Dumnezeu, filozoful nu reuşeşte nicicând să o demonstreze.

Tabula rasa

John Locke este primul reprezentant al empirismului anglo-saxon şi promotorul unei filozofii care îşi are bazele în noţiunea de drept natural. În Scrisori despre toleranţă, din 1689, şi în Eseu asupra intelectului omenesc, din 1690, Locke postulează că, la început, sufletul este asemenea unei table pe care nu scrie încă nimic şi că toate ideile noastre provin mai întâi din simţuri şi abia apoi din gândire. În mod asemănător, el argumentează legitimitatea puterii asupra necesităţii de a ne păstra libertăţile noastre naturale, invocând un guvern fondat pe drept şi toleranţă, care să se sprijine pe separarea puterilor, pentru a evita absolutismul şi tirania.

Dumnezeu este peste tot

Evreu portughez convertit la catolicism, Baruch Spinoza vede în Dumnezeu cauza tuturor lucrurilor: gândirea sa este un veritabil panteism. Totuşi, acesta respinge teologia şi condamnă toate formele de înstrăinare, atât religioase, cât şi politice. A dat omenirii numeroase lucrări, printre care Etica (1661-1665), şi vede în libertatea de exprimare cel mai bun mijloc de a combate dogmatismul religios şi despotismul puterii civile.

Cea mai bună dintre lumile posibile

Gottfried Wilhelm îmbrăţişează un raţionalism aplecat către progresul spiritual. Pentru el, diversitatea universului, compus din substanţe din care nu există două exemplare identice, este dovada perfecţiunii divine. în mijlocul acestui univers domneşte o armonie generală. Această idee defineşte optimismul lui Leibniz: Dumnezeu nu a putut-o alege decât pe cea mai bună dintre lumile posibile.

„A fi înseamnă a fi perceput”

George Berkeley apără imaterialismul şi religia într-o vreme în care scepticismul triumfă. Pentru filosoful irlandez, materia nu există: doar spiritul divin ne permite să o vedem, iar calitatea sa supremă este una spirituală. Astfel, dacă lumea există, este pentru că este percepută. A fi înseamnă a fi perceput sau a percepe.

Problema în discuţie:
puterea experienţei

Scoţianul David Hume declanşează criza raţionalismului, susţinând că ideile noastre nu se nasc decât din senzaţii, negându-i astfel raţiunii capacitatea de a străbate câmpul cunoaşterii. „Prioritatea impresiilor este o dovadă la fel de vie că impresiile sunt cauzele ideilor noastre, şi nu ideile cauzele impresiilor noastre”, scrie el în Cercetare asupra principiilor moralei, în 1751.

Imperiul senzaţiilor

Discipol al lui Locke, Étienne Bonnot de Condillac duce mai departe empirismul fondat de către
maestrul său. Acesta formulează două principii de bază. Primul: ideile nu sunt înnăscute, ci numai senzaţiile. Al doilea: doar senzaţiile, urmate de reflecţie, formează fundamentul cunoaşterii noastre. Toate facultăţile umane se nasc din transformarea unei senzaţii iniţiale. Condillac a influenţat şi lingvistica, atribuind limbajului o origine umană şi, mai ales, o funcţie primordială în cunoaştere, nicio idee neputând exista separat de denumirea sa.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère