Cei mai însemnaţi 10 pictori impresionişti

0
248

Precursorul

Primul dintre cei mai însemnaţi 10 pictori impresionişti – mare maestru al stampelor japoneze, originar din Edo, Japonia, Hokusai introduce în această disciplină peisajul ca gen, mărturie stând seria Treizeci și şase de vederi de pe muntele Fuji (aprox. 1831), capodoperă de compoziţie şi de impresie. Lasă moştenire o operă monumentală, compusă din mai multe mii de lucrări (Manga), în care se reunesc umorul şi siguranţa liniilor. Mulţi artişti francezi, printre care şi impresioniştii, îi datorează revelaţia artei japoneze.

„Nu există decât un sigur lucru adevărat, să creezi din prima tuşă ceea ce vezi.”

În societatea burgheză a vremii sale, Édouard Manet a fost un revoluţionar, recunoscut astăzi drept unul dintre părinţii artei moderne. Reprezentant de seamă al impresionismului, influenţat de textele lui Baudelaire şi Zola, Manet pictează societatea şi viaţa modernă (Balconul, 1869; Café-concert, 1879; Bar la Folies-Bergères, 1882), mulţimile (Muzica la Tuileries, 1862) şi figurile populare (Flautul, 1866). Tehnica sa este radicală, contrastele colorate acaparante, atât de mult încât Manet, cu Dejun pe iarbă (1862) sau Olympia (1863), va stârni numeroase scandaluri.

„Culoarea este obsesia mea zilnică, bucuria şi neliniştea mea.”

Claude Monet. Strâns legat de originile impresionismului prin pânza sa Impresie, răsărit de soare, în 1872, pictorul domină apoi această mişcare. Cel pe care Manet îl supranumeşte „Rafael al apelor” a lăsat o operă uriaşă, reflecţie sublimă asupra luminii şi viziunii, printre care Macii(1872), o serie de douăsprezece tablouri despre gara Saint-Lazare, optsprezece vederi ale Catedralei din Rouen, dar şi Nuferii (1920-1926).

 

Macii, 1873

„Un sân este rotund, este cald. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat pieptul femeii, nu ştiu dacă aş fi devenit pictor.”

Dintre toţi maeştrii impresionismului, Auguste Renoir este cel care a reprezentat figura umană şi bucuria vieţii în cea mai  mare parte din operele sale, dintre  care cea mai cunoscută este Bal de la Moara de la Galette (1876). Folosindu-se de o paletă de culori dulci şi reci, Renoir vădeşte un adevărat cult al senzualităţii din portretele (Fată citind, 1876) sau nudurile sale (Marele nud, 1907).

„Să realizezi portrete ale oamenior în atitudini familiare si tipice, dar mai ales să dai figurii lor aceeaşi varietate de expresii ca şi corpului lor.”

Edgar Degas.

Pictor al lumii în mişcare şi al vieţii pariziene în special, Degas a reprezentat, fără patos sau fard, atât lumea Operei din Paris, a dansului, a  muzicii şi a curselor de cai (Orchestra Operei, 1868, Lecţia de dans, 1874), cât şi toaletele femeilor şi ale prostituatelor (După baie, 1896).

Arta sa înfăţişează partea frumoasă a realismului, stimulându-l să se intereseze de universul circului  şi de lumea muncitorilor (Călcătoresele, 1886).

„Atunci când culoarea are întreaga ei bogăţie, forma este în plenitudinea ei.“

Paul Cézanne. Pictorul postimpresionist a elaborat o noua viziune a formelor, redate cu o paletă de culori luminoase.

În pânzele sale, masele de verdeaţă par cubice. Stabilit la Aix-en-Provence, Cézanne realizează unele dintre cele mai importante pânze ale sale, dintre care le amintim pe cele dedicate muntelui Sainte-Victoire, de o geometrie savantă şi care afirmă principiul de modulare al culorilor caracteristic lui Cézanne. În pânzele sale, acestea se metamorfozează într-o vibraţie, factor tensionat şi materie concretă deopotrivă.

„A absorbit natura în el însuşi, îmblânzind-o cu forţa, modelând-o după formele gândirii sale…” (Octave Mirbeau)

Vincent Van Gogh.

Întruchipând, în întreaga lui viață, mitul geniului neînţeles, dus până la extrem, pictorul de origine olandeză încearcă să exorcizeze prin pictură zbuciumul care îl consumă din interior. Peisajele (Lan de grâu cu secerători, 1889), seriile (livezile, floarea-soarelui), precum şi autoportretele sale mărturisesc o reflecţie constantă asupra formelor, din ce în ce mai chinuite, şi a culorii, care se întunecă progresiv.

 „Urâtul poate fi frumos, plăcutul, niciodată.”

Paul Gauguin. Călător în interiorul sufletului, artistul realizează o traiectorie artistică făcând tranziţia de la impresionism către simbolism. În sejururile sale la Pont-Aven, Paris sau în Martinica, Gauguin pictează pânze, printre care şi cele care reprezintă „vahinele”, redate prin culori proaspete, ale căror tuşe par să confere senzaţia de austeritate şi de continuitate.

„Am încercat să redau ce este adevărat, nu ideal.”

Henri de Toulouse Lautrec a fost puternic influenţat de către Degas în alegerea subiectelor sale: moravurile pariziene, în spiritul japonismului, acesta asociază culoarea dispusă în tuşe ample cu liniile trasate cu fermitate. Cu ajutorul tentelor acide şi al luminilor neobişnuite, Lautrec creează imaginea cartierului Montmartre şi legenda vieţii nocturne de la sfârşit de secol (La Moulin Rouge, 1892).

Culorile neoimpresionismului

Paul Signac este unul dintre marii teoreticieni ai divizionismului sau poantilismului. Prin acuarelele sale, Signac îşi exprimă sensibilitatea într-o manieră mult mai dezinvoltă decât în picturile sale în ulei: peisaje, vederi din porturi (Saint-Tropez, Veneţia…), portrete, natură moartă, scene de gen, compoziţii decorative (Femei la fântână, 1892). Signac are un rol important în formarea grupului neoimpresionist, iar influenţa sa asupra generaţiilor viitoare, fauvişti şi cubişti deopotrivă, va fi hotărâtoare.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère