Cei mai însemnaţi 10 oameni de litere

0
220

Ranchiuna mării

Primul dintre cei mai însemnaţi 10 oameni de litere – la 37 de ani, englezul de origine poloneză Joseph Conrad renunţă la cariera în marină pentru a se consacra literaturii. Acţiunea romanelor sale (În inima întunericului, 1899; Lord Jim, 1900) se desfăşoară pe mare şi în ţinuturi exotice. Astfel, în Palatul lui Almayer (1895), prima sa lucrare, Conrad povesteşte despre rătăcirile unui occidental în Malaezia. Deşi predispuse eşecului şi decepţionate, personajele sale nu renunţă totuşi să continue să-şi înfrunte destinul. Pentru acestea, aventura este o căutare iniţiatică, în care voinţa este supusă încercărilor.

În căutarea identităţii

Sicilianul Luigi Pirandello, laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1934, a revoluţionat tehnicile dramaturgiei moderne. Acesta a descris şovăirea personalităţii umane până la nebunie. Aşadar, în Răposatul Mattia Pascal (1904), Şase personaje în căutarea unui autor (1923) sau Uriaşii munţilor (1936), bariera dintre iluzie şi verosimil, dintre vis şi realitate se şterge din cauza tensiunilor şi dramei.

„Familii, vă urăsc.” (Hrana terestră)

André Gide a dominat scena literaturii franceze din 1900 până în 1950 şi a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1943. Romanele sale, deşi deranjante, au mereu răsunet în actualitate. Însă, pentru acest inamic al ordinii stabilite, individul în căutarea vieţii autentice trebuie să-şi redescopere instinctele primare refulate de educaţia moralizantă şi de conformismul burghez, începând cu Hrana terestră (1897), continuând cu Uşa strâmtă (1909), Falsificatorii de monede (1925) şi încheind cu Pivniţele Vaticanului (1914), Gide tratează, rând pe rând, convenţiile şi ideile transmise de contemporanii săi despre homosexualitate şi colonizare. Şi, deşi este un adept al idealului comunist, el este profund decepţionat de modul în care Stalin manipulează acest concept.

 

Cronicile Germaniei

Operele lui Thomas Mann au fost scrise dintr-o perspectivă istorică şi sociologică remarcabilă. Scriitorul german a prezentat un secol bulversat şi decadent şi a analizat necontenit legăturile dintre indivizi şi societate. În vreme ce în Casa Buddenbrook, publicată în 1901, povesteşte despre declinul unei familii burgheze germane, în Muntele vrăjit, publicat în 1924 şi care îi aduce scriitorului Premiul Nobel în 1929, narează sejurul prelungit al unui tânăr german într-un sanatoriu plin de personaje emblematice dintre cele două războaie mondiale (un francmason, un mistic, un adept al psihanalizei…) până ce acestea sunt înghiţite de război.

Generaţia pierdută a lui Fitzgerald

Francis Scott Fitzgerald este cronicarul dezamăgit al Americii din anii ’20, al „anilor nebuni” şi al „epocii jazzului”, sedus fiind de splendoarea lor decadentă. Această generaţie „pierdută” este aceea care îl bântuie în Marele Gatsby (1925) sau transpare în Blândeţea nopţii (1934), ameţitoare prin petrecerile şi luxul de la Paris sau New York de dinainte de crahul bursier din 1929 şi de cel de-al Doilea Război Mondial.

„Omul este suma propriilor nefericiri.” (Zgomotul şi furia)

William Faulkner a conferit sudului Americii, locul unde s-a şi născut de altfel, o dimensiune epică şi universală care i-a adus Premiul Nobel, în 1949, și Premiul Pulitzer, în 1954. În romanele sale – Zgomotul şi furia, în 1929; Pe patul de moarte, în 1930, sau Sanctuar, în 1931, Faulkner a compus o frescă aşezată în Yoknapatawpha, un ţinut imaginar din Mississippi, unde se desfăşoară poveştile tragice ale indienilor, coloniştilor, sudiştilor şi sclavilor.

Prin destinele haotice ale acestor fiinţe debusolate, prinde viaţă toată istoria Statelor Unite ale Americii.

 „Toată viața mea nu am încetat să rămân perplex în faţa universului […], a timpului şi a identităţii.”

Argentinianul Jorge Luis Borges se înscrie în tradiţia latino-americană a fantasticului sau a „realismului magic”. Opera sa prolifică, erudită şi suprarealistă evocă labirinturile, oglinzile, o lume de o înstrăinare instrinsecă, întocmai precum cea din Grădina potecilor ce se bifurcă (1941). În povestirile şi nuvelele sale – Biblioteca Babel (1941) sau Ficţiune (1944) -, Borges face referire la filozofie pentru a „jongla” cu conceptele sale universale, într-un stil elegant şi distant. Îndrăgostit de Buenos Aires, oraşul său natal, Borges i-a consacrat pagini febrile, în care îi conferă acestuia o dimeniune cvasi-mitologică.

„O proză atât de pură, încât nu se lasă coruptă.”

Ernest Hemingway

Realism, economie de mijloace, predispoziţie pentru litotă, toate caracterizează stilul scriitorului american, cosmopolit şi realist, al cărui estetism subtil ascunde o meditaţie morală asupra condiţiei umane. Autor al romanelor Adio arme (1929), Pentru cine bat clopotele (1940), Bătrânul şi marea (1952) şi Sărbătoarea continuă (1964), corespondent de război şi aventurier implicat de partea republicanilor în Războiul Civil din Spania, dar şi în cele două războaie mondiale (a fost martor la Debarcarea în Normandia şi la eliberarea Parisului), Hemingway este unul dintre scriitorii cei mai cunoscuţi ai secolului XX. Romanelor sale de aventuri li se alătură nuvelele care, rafinate şi enigmatice, îndeamnă la meditaţie asupra defectelor unui om a cărui dorinţă de moarte l-a împins la suicid.

Eroismul contra absurdului

Om de acţiune şi gânditor, André Malraux a fost o figură politică, dar şi literară. Cel care a trăit cel mai îndeaproape evenimentele care au tulburat secolul XX, de la Războiul Civil din Spania la Eliberare, Malraux a făcut din eroism singurul mijloc de a depăşi absurditatea existenţei umane, în romanul Condiţia umană (1933), a cărui intrigă se desfăşoară în China revoluţionară a lui Chiang Kai-shek, el relatează despre absenţa sensului destinului uman, precum şi despre importanţa şi necesitatea unui angajament. Pe când era ministru al Culturii, în timpul mandatului generalului De Gaulle, Malraux a făcut posibilă mutarea osemintelor lui Jean Moulin la Panthéon, în 1964, şi a înfiinţat Casele de cultură, în 1959.

O, frumoasele zile…

Minimalistă, adesea derutantă şi de un umor devastator, opera romanescă şi teatrală a irlandezului Samuel Beckett oglindeşte, deopotrivă, ororile şi evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi deşertăciunea condiţiei umane şi angoasa pe care o inspiră. Astfel, Aşteptându-Ipe Godot( 1952), piesa lui de căpătâi, pune în scenă aşteptarea, nicicând împlinită, a doi vagabonzi singuri pe lume… Dialogul gravitează în jurul unui nonsens, acelaşi care se află în centrul operei scriitorului român Eugène lonesco (1909-1994) în Cântăreaţa cheală (1950), de exemplu. Dramaturgul înmulţeşte locurile comune şi bolboroselile într-un gen de scriitură automată şi tăioasă, care se învecinează cu absurdul.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère