Cei mai importanţi 10 oameni de stat

0
121

„Sânge, muncă, lacrimi şi sudoare”

Primul dintre cei mai importanţi 10 oameni de stat – Winston Churchill a rămas în istorie ca un om a cărui voinţă de fier în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un factor determinant pentru victoria Aliaţilor împotriva Germaniei lui Hitler. Numit prim-ministru al Marii Britanii în 1940, într-o vreme în care Franţa era deja ocupată, Churchill primeşte şi organizează rezistenţa împotriva naziştilor. Din Anglia şi, parţial, sub autoritatea acestuia, este demarată operaţiunea Overlord, ce presupunea debarcarea trupelor aliate în Normandia. În timpul conferinţei de la Ialta, din februarie 1945, Churchill negociază cu Roosevelt şi Stalin o nouă ordine mondială prin înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Roosevelt şi Churchill, în timpul conferinţei de la Casablanca, în 1943.

Noua învoială americană

Franklin Delano Roosevelt este ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii în 1933. Pentru a-şi putea scoate ţara din criza severă cu care se confruntă din 1929 (Marea Depresiune), iniţiază New Deal (Noua învoială), un ansamblu de ajutoare oferite de stat ale cărui efecte aveau să fie remarcabile. După atacul de la Pearl Harbor, venit din partea Japoniei, aliată cu Germania, Roosevelt antrenea Statele Unite în conflict. În iunie 1944, debarcarea în Normandia avea să contribuie considerabil la înfrângerea Germaniei. Roosevelt asigură ţării sale un atu formidabil dat fiind că, la terminarea războiului, Statele Unite erau cea mai mare putere economică a planetei.

„Franţa nu poate fi Franţa fără grandoare.”

Charles de Gaulle intră în istorie în data de 18 iunie 1940. Opunându-se armistiţiului lui Petain, îi cheamă pe francezi, vorbind din Londra, de la microfonul postului de radio BBC, să se alăture luptei şi să reziste în faţa ocupaţiei naziste în 1944. De Gaulle participă la eliberarea ţării şi, până în 1946, ocupă funcţia de preşedinte al Guvernului Provizoriu, înfiinţat la sfârşitul războiului. Potrivnic vechilor instituţii și jocurilor de culise ale partidelor, De Gaulle alege să se retragă din viaţa politică pentru o perioadă de linişte la Colombey-les-Deux-Églises.

În timpul crizei algeriene din 1958, acesta este rechemat la putere, înfiinţează cea de-a Cincea Republică şi îi asigură Franţei un Executiv puternic.

De Gaulle iniţiază, printre altele, o politică de reconciliere a Germaniei, ceea ce anunţă integrarea europeană. După evenimentele din 1968, generalul demisionează, ca urmare a respingerii, prin referendum, a proiectelor sale reformatoare. Se retrage din viaţa politică în 1969.

Afiş pentru RPF, înfiinţată de Charles de GaulIe în 1947.

Mao cel roşu

Mao participă la înfiinţarea Partidului Comunist Chinez în 1921. În timpul Marşului cel Lung, condus pentru a scăpa de atacurile Guomindangului, Zedong devine şeful partidului, în 1935. După ce conduce războiul împotriva Japoniei şi, apoi, Guomindangul, Zedong înfiinţează Republica Populară Chineză, al cărei preşedinte este până la moartea sa, ajutându-şi ţara să iasă triumfătoare în faţa rivalilor săi, chiar cu preţul unor iniţiative aventuroase şi mortale precum Marele Salt înainte sau Revoluţia Culturală. În ciuda faptului că şi-a adus ţara în pragul prăbuşirii, Zedong continuă să întruchipeze idealul revoluţionar chinez. Din 1978, succesorul său, Deng Xiaoping, avea să se angajeze într-un proces de „demaoizare”.

Visul neîmplinit al lui Salvador Allende

Ales la conducerea statului Chile în 1970, Salvador Allende intenţionează să transforme radical societatea chilliană printr-un program de naţionalizare, o reformă agrară şi măsuri sociale. Însă dificultăţile economice și presiunea Statelor Unite şubrezesc repede regimul său, într-un context de supralicitare al extremei stângi şi terorism al extremei drepte. În iunie 1973, armata, comandată de generalul Augusto Pinochet, preia puterea printr-o lovitură de stat, în cursul căreia Allende avea să își găsească moartea. Au urmat 15 ani de dictatură, până în 1988.

„Ich bin ein Berliner”

John Fitzgerald Kennedy îi succede lui Eisenhower la conducerea Statelor Unite în 1961. Susţine lupta împotriva segregării negrilor şi lansează programul spaţial Apollo. Pe plan internaţional, îşi atrage ţara pe calea unei politici mai conciliante cu URSS şi pledează pentru o mai strânsă colaborare cu Europa.
„Ich bin ein Berliner” (Sunt un berlinez), expresie rostită într-un discurs la Berlin, în sprijinul Berlinului de Vest, este un exemplu în acest sens. Din Criza Rachetelor Cubaneze din 1962, americanii ies cu un sistem de apărare consolidat, iar Kennedy antrenează Statele Unite în războiul din Vietnam. Moare asasinat pe 22 noiembrie 1963, la Dallas.

Ultimele focuri ale revoluţiei

Fidel Castro îl elimină de la putere pe dictatorul cubanez Batista, în 1959. Prim-ministru, acesta duce o politică naţionalistă şi pune capăt tutelei economice americane asupra insulei. În 1961, Cuba devine o Republică Socialistă, apropiată de URSS, şi unul dintre actorii principali ai Războiului Rece. Începând cu 1976, Castro instaurează un regim dictatorial. Simbol al revoluţiei din Lumea a Treia, Castro i-a oferit poporului cubanez un rol principal pe scena mondială, lucru imposibil de anticipat având în vedere trecutul insulei. În 2008, Castro îi cedează locul fratelui său, Raul.

Omul Perestroikăi

În martie 1990, Mihail Gorbaciov îi succede lui Constantin Cernenko la conducerea URSS. Începând din acest moment, el iniţiază o serie de reforme, ce vizează restructurarea (perestroika) societăţii, reformarea economiei, transparenţa (glasnost) şi democratizarea. Gorbaciov inaugurează un stil dinamic, creşte numărul apelurilor la dezarmare şi nu se opune nici mişcărilor de eliberare din Europa de Est, nici reunificării Germaniei, în 1990. Primeşte Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Cu trandafirul în mână

Primul preşedinte de stânga al celei de-a Cincea Republici, în funcţie abia după două candidaturi eşuate la preşedenţie, François Mitterrand contribuie la formarea Partidului Socialist – al cărui prim-secretar devine în 1971, la Congresul de la d’Épinay. Aflat la conducere timp de paisprezece ani, din 1981 până în 1996, transformă radical societatea franceză, abolind pedeapsa cu moartea şi prelungind concediul plătit. Cu toate acestea, a fost nevoie ca Mitterrand să dea dovadă de pragmatism şi, din 1983, confruntat cu dificultăţile economice, să accepte coabitarea (1986). Charisma şi abilitatea sa politică aveau să îi fie folositoare la realegerea lui, în 1998.

Războinicul libertăţii

„Pentru a fi liber, spunea Nelson Mandela, nu este suficient să te debarasezi de lanţuri; aceasta presupune să trăieşti într-o manieră care respectă şi consolidează libertatea celorlalţi.” Figură emblematică a luptei împotriva apartheidului, Mandela a petrecut 27 de ani în închisoare. Preşedinte al ANC (Congresul Naţional African), el este unul dintre principalii artizani ai procesului de pace care, în 1990, pune capăt segregării negrilor din Africa de Sud. Laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1993, Mandela este ales preşedinte la sfârşitul primelor alegeri multirasiale din 1994. El îşi implica ţara într-o tranziţie democratică exemplară şi într-un lung proces de reconciliere, înainte de a părăsi scena politică, în 1999.

Mandela, în faţa Adunării Generale a ONU, la New York

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère