Cei mai importanți 10 monarhi

0
169
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Păianjenul universal


Primul dintre cei mai importanți 10 monarhi este Ludovic al XI-lea.
Un bărbat nu prea atrăgător, i-a urmat la tron lui Carol al Vll-lea, în 1461. În timpul celor douăzeci şi doi de ani de domnie, acesta extinde teritoriile Coroanei, încurajează dezvoltarea economică şi instalează în regat o administraţie eficientă: creează primele oficii poştale şi introduce la Paris tipografia. În ciuda acestui bilanţ, nemulţumirea pe care o declanşează reformele sale în rândul feudalilor, al clericilor şi al universitarilor explică proasta sa reputaţie. Despre Ludovic al Xl-lea, istoria ne relatează episoade ale cruzimii sale: „fetiţele” – cuşti din fier atârnate de lanţuri groase, unul dintre supliciile la care regele îşi condamna supuşii acuzaţi de sfidarea autorităţii sale.

Cucerirea Italiei

 

Domnia lui Carol al VIII-lea (1483-1498) marchează începutul războaielor în Italia. Suveranul, care pretinde regiunea Napoli, ocupată pe atunci de regatul Aragon, se asigură de neutralitatea vecinilor săi, renunţând la pretenţiile sale asupra regiunilor Roussillon, Cerdanya, Artois şi Franche- Comte. Carol al Vlll-lea traversează Alpii în 1494, ocupă Napoli, însă întâmpină opoziţia Ligii de la Veneţia, din care fac parte papa şi toţi prinţii Italiei de Nord. Capitulează în 1497 şi moare în urma unui accident, pe când se pregătea să pornească într-o nouă expediţie.

Părintele poporului

Din 1498 până în 1515, Ludovic al XII-lea se implică în îmbunătăţirea funcţionării justiţiei şi a administrării regatului. Foarte popular, fiul născut târziu al lui Carol d’Orleans asigură prosperitatea economică a regatului şi, prin căsătoria sa cu Ana de Bretania, contribuie la unirea Bretaniei cu Franţa. Ludovic al Xll-lea continuă expediţiile lui Carol al Vlll-lea în Italia pentru a recuceri Napoli, alternând astfel victorii răsunătoare cu grave pierderi, care vor pune capăt visurilor sale de dominaţie asupra peninsulei.

Protectorul artelor și al literelor


Francisc I este proclamat rege al Franţei în 1515. Până în 1547, acesta face ca Franţa să evolueze de la un regim semifeudal la o monarhie absolută. Deşi domnia sa este marcată de un conflict permanent cu împăratul Carol Quintul, ea coincide totuşi cu apariţia Renaşterii şi a umanismului. În timp ce războaiele cu Italia reprezintă o scenă a confruntărilor sângeroase, regele dispune construirea de castele şi monumente somptuoase şi îi invită la Curtea sa pe unii dintre cei mai mari artişti ai epocii, printre care Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini.

Imperiul lui Carol Quintul

Carol Quintul moștenește de la dinastia de Habsburg un teritoriu imens, format din Spania, Ţările de Jos, Belgia, Austria şi regatul Neapolelui. Alegerea sa în fruntea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, în 1493, face din el cel mai puternic suveran de la începutul secolului al XVI-lea. Atunci când, în timpul domniei sale, exploratorii spanioli cuceresc America Centrală şi de Sud, împăratul luptă cu îndărătnicie împotriva lui Francisc I, în speranţa de a recupera ducatul Burgundiei şi Picardia. Renunţă la tron în 1556, fără să reuşească să limiteze dezvoltarea protestantismului în Germania.

Soțiile Lui Henric al VIII-lea

 

Pe cât de popular, pe atât de temut, Henric al VIII-lea al Angliei îşi administrează teritoriile cu o mână de fier, se aliază cu Francisc I, apoi cu Carol Quintul şi se căsătoreşte de şase ori.
Divorţul regelui de Caterina de Aragon, din 1534, urmat imediat de căsătoria acestuia cu Anne Boleyn reprezintă cauza principală a rupturii cu Vaticanul, eveniment ce duce la apariţia Bisericii Anglicane. Dacă istoria a reţinut numele lui Henric al Vlll-lea, acest lucru se datorează şi cruzimii sale. De fapt, monarhul dispune numeroase execuţii, printre care şi cea a lui Anne Boleyn şi a Caterinei Howard, o altă soţie de-a sa, precum şi cea a umanistului şi teologului Thomas More.

Regele slab

Francisc al II-lea îi succede la tron lui Henric al ll-lea pe când are doar 15 ani. Domnia sa (1559-1560) este marcată de lupte pentru influenţă dintre marile Case de Guise şi de Bourbon, care se sprijină pe conflictul religios din regat. Sub influenţa mamei sale, Caterina de Medici, tânărul rege promulgă Edictul de la Romorantin, care interzice persecutarea protestanţilor. Moare la doar 26 de ani, iar Caterina de Medici devine regentă pentru fratele său de 10 ani, viitorul Carol al IX-lea.

Protestanții persecutați

 

Domnia lui Henric al IV-lea (1547-1559), fiul lui Francisc I, marchează începutul războaielor religioase din Franţa. Dacă în exterior regele se luptă împotriva Imperiului Habsburgic, în interior el duce o politică de persecutare nemiloasă a protestanţilor. Atunci când este rănit mortal într-un turnir, soţia sa, Caterina de Medici, cu care are zece copii, devine regentă a regatului. Din 1560 până în 1563, ea duce o politică de toleranţă faţă de protestanţi. Urcarea pe tron a fiului ei, Carol al IX-lea, şi presiunea poporului şi a marilor familii catolice, precum familia de Guise, provoacă tulburări sângeroase, care vor genera Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572.

 

Întemeietoarea Bisericii Anglicane


Fiica lui Henric al Vlll-lea şi a lui Anne Boleyn, Elisabeta Tud0r urcă pe tronul Angliei în 1558. Susţinătoare a protestantismului, regina Elisabeta Tudor o închide pe rivala sa, regina catolică a Scoţiei Maria Stuart, dispunând mai apoi executarea ei. Încurajează dezvoltarea maritimă şi extinderea colonială a Angliei, însă intră în conflict cu Spania, căreia îi distruge ulterior flota, Invincibila Armada. Cu toate tendinţele sale autoritare, regina, contemporană cu Shakespeare şi Marlowe, favorizează, printre altele, dezvoltarea culturală şi artistică a regatului.

Bunul rege Henric al IV-lea

Restaurator al autorităţii monarhice, Henric al IV-lea, primul din Casa de Bourbon, este un abil pacificator al unei Franţe sfâşiate de război civil religios. Este întruchiparea toleranţei şi un reputat curtezan, de-a pururi îndrăgostit de femei şi de un regat la înfrumuseţarea căruia contribuie considerabil.

În 1598, înainte de a promulga Edictul de la Nantes, care le conferă protestanţilor drepturi şi protecţie, regele de Navarra este liderul partidului hughenoţilor.

Se căsătoreşte cu sora lui Carol al IX-lea, Margareta de Valois (regina Margot), şi scapă de Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu renunţând la calvinism şi convertindu-se la catolicism. După ani întregi de lupte împotriva catolicilor, Henric al IV-lea moşteneşte coroana şi este uns rege în Catedrala de la Chartres, în 1594. Parisul, care, conform spuselor sale, „ar merita o liturghie”, îi deschide atunci porţile. Cu toate că, ajutat de Sully, principalul său ministru, Henric al IV-lea realizează redresarea economică a regatului, este asasinat de Ravaillac, în 1610.

Articole asemănătoare puteți găsi aici

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère