Cei mai importanţi 10 filozofi

0
183

Eterna curgere a lucrurilor

Primul dintre cei mai importanţi 10 filozofi – Heraclit. Pentru Heraclit lumea şi fiinţele ei nu reprezintă decât mişcare şi transformare, numite de el „flux”.
Totul trece şi se modifică, oscilând dintr-o extremă în alta, reunindu-se pentru a deveni identice. Război şi pace, noapte şi zi, muritor şi nemuritor, acestea sunt faţetele unei singure realităţi. Fiinţa umană este caracterizată de această mobilitate care, în avântul ei, uneşte contrariile: „Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu deoarece nici râul şi nici omul nu mai sunt la fel”.

Fiinţă şi nefiinţă


De la pionierul metafizicii, Parmenide, nu ne-a parvenit decât un fragment din poemul său Despre natură. Acesta evidenţiază diferenţa dintre Fiinţă (ceea ce este) şi Nefiinţă (ceea ce nu este). Când comparăm ceea ce era odinioară un lucru cu ceea ce este acum constatăm că sunt diferite. Trecerea de la o stare la alta dezvăluie un paradox al fiinţei, mai ales pentru că transformarea, dacă este sigură, nu poate fi anticipată, întrucât încă nu poate fi cunoscută. Influenţa lui Parmenide a fost atât de mare, încât Platon i-a consacrat un dialog.

Cele patru elemente ale lui Empedocle


Empedocle reprezintă modelul intelectualului grec. Conform teoriei sale, toate caracteristicile fizice, psihice şi spirituale decurg din combinaţia celor patru elemente (foc, aer, pământ, apă). Această combinaţie depinde ea însăşi de raportul de forţe unire – disoluţie dintre cele două principii antagonice ale dragostei şi urii.

„Tot ce ştiu este că nu ştiu nimic”

Chiar dacă, în istoria gândirii europene, filosofia socratică se detaşează de toate celelalte, de la Socrate nu ne-a rămas nicio operă. Învăţătura sa, răspândită graţie dialogurilor lui Platon, face din inteligenţă instrumentul principal în căutarea adevărului. Folosindu-se de ironie (sub semnul nelămuririi care simulează ignoranţa) ca modalitate de combatere a unui argument, Socrate vede în maieutică („arta de a te naşte”) cunoaşterea Omului – „Cunoaşte-te pe tine însuţi” -, trecerea obligatorie pe drumul care porneşte dinspre cunoaşterea aparentă către cunoaşterea adevărată. Acuzat de către puterea ateniană de „coruperea tinerilor”, Socrate este condamnat la moarte; moare după ce bea o cupă întreagă de cucută.

Ieşirea din peşteră

Platon este autorul unei opere preponderent compuse din dialoguri, dintre care Banchetul, Protagoras şi Republica se înscriu în seria lucrărilor caracterizate de căutarea socratică a adevărului. Astfel, pentru Platon, peştera este locul alegoric în care oamenii sunt prizonieri, înainte de a avea acces la adevărata cunoaştere a lucrurilor. Ieşirea din peşteră reprezintă accesul la lumea strălucitoare a ideilor. Aşadar, pentru Platon, gândul reprezintă o mişcare permanentă către aflarea adevărului.

Academia lui Platon, fondată în anul 378 Î.Hr.: filosoful, în centru, este înconjurat de discipolii săi.

Aflarea cauzelor, cunoaşterea lucrurilor

Aristotel este cunoscut pentru fundamentarea principiilor filosofiei naturii, fizicii şi biologiei. De asemenea, el este şi întemeietorul metafizicii, filosofie fundamentală deoarece presupune cercetarea celor dintâi principii ale existenţei universului. Aşadar, Aristotel cercetează existenţa lui Dumnezeu – una dintre cauzele originare -, dar şi a sufletului, cel care animă corpul, simţurile şi gândirea (Despre suflet). Pe lângă acestea, Aristotel şi-a manifestat interesul pentru politică (Politica), teatru şi comedie (Poetica), somn şi veghe (Despre vise) şi a conturat o teorie morală a fericirii şi a „bucuriei de a trăi” în Etica Nicomahică, lucrare de căpătâi pentru întreaga perioadă medievală.

„Grădina” lui Epicur, departe de oraş, pare să fie un loc liniştit şi plăcut, unde fiecare reflectează la ceva, în libertate deplină.

Fericirea conform lui Epicur

Epicur face filosofia accesibilă tuturor, sclavi şi aristocraţi deopotrivă, misterele lumii fiind uşor de pătruns de către toţi. Pentru autorul Scrisorii către Meneceu, filosofia trebuie să elibereze omul de suferinţele provocate de pasiuni, dorinţe şi temeri. Întrucât cunoaşterea raţională a lumii permite accesul la o stare de „ataraxie”, linişte sufletească, fericirea epicuriană se regăseşte în moderaţie, simplitate şi linişte.

Cânturile unui poet

Succesor al lui Epicur şi al filosofilor atomişti, Lucretius, stârnit se pare de declinul lumii romane, a compus un poem alcătuit din şase cânturi, De rerum natura (Despre natura lucrurilor), în care cugetă asupra plăcerilor vieţii înţeleptului. Cu ajutorul unor teorii împrumutate din biologie, fizică şi cosmologie, Lucreţius explică în ce fel se poate atinge liniştea sufletească.

Asemenea lui Epicur, Lucreţius propovăduieşte retragerea de pe scena vieţii politice.

Terapia stoică


Seneca încearcă să reconcilieze necesităţile acţiunii cu aspiraţiile înţelepciunii, reînnoind astfel gândirea stoicilor şi elaborând o învăţătură în slujba oamenilor. Să trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, să te concentrezi asupra prezentului, acestea sunt îndemnurile autorului Scrisorilor către Lucilius.

Perfecţiunea conform lui Epictet – al zecelea dintre cei mai importanţi 10 filozofi


Sclav, bătrân şi şchiop, Epictet a reuşit, în mod remarcabil, să răspândească (fără să fi scris nicio operă) doctrina stoică, afirmând perfecţiunea divină a lumii şi a fiinţelor. Pentru el, fiecare lucru se întâmplă aşa cum trebuie, iar înţelepciunea constă în a descoperi frumuseţea cosmosului, unde toate lucrurile sunt conectate între ele şi fiecare lucru are un loc al lui. Aşadar, după Epictet, este vorba despre acceptarea faptului că unele lucruri depind de noi şi altele nu.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère