Cei mai iluştri 10 filozofi ai lumii contemporane

0
125

Evoluţia creatoare

Primul dintre cei mai iluştri 10 filozofi ai lumii contemporane este Henri Bergson. Filosofia lui Henri Bergson reprezintă, înainte de toate, expresia unei importante reacţii la teoriile pozitiviste. Filosoful afirmă că, de fapt, conştiinţa nu poate fi supusă aceloraşi legi precum celelalte discipline ştiinţifice. El propune intuiţia, ca metodă de gândire, şi analizează capacitatea vieţii de a schimba, de a trece de la mecanică la libertate. Esenţială este mişcarea, elanul vital care produce acţiunea şi creaţia. Viaţa nu este delimitată, asemenea materiei. Animata de o energie spirituală, ea este alegere şi libertate.

Întemeietorul fenomenologiei

Urmaş al lui Descartes, Edmund Husserl cercetează condiţiile cunoaşterii riguroase şi întemeiază fenomenologia, „ştiinţa fenomenelor” sau „analiza descriptivă a evenimentelor trăite în general”. În lucrarea Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică (1913), filosoful german schiţează o ştiinţă a esenţei care avea să-l facă faimos în întreaga lume. El combate excesele raţionalismului ştiinţific, care uită să dea un sens vieţii umane. Scrierile sale sunt constatări supărătoare ale unei societăţi aflate în plină criză şi care, în 1936, avea să-l elimine din cadrul Universităţii din cauza originilor sale evreieşti.

 

„Viaţa unui om este o muncă pe care trebuie să o facă din picioare.”

Alain nu dezvoltă niciun sistem, însă priveşte filozofia ca pe o practică esenţială. Vede în ea condiţia autonomiei şi a libertăţii de gândire. Este o exigenţă pe care filosoful o formulează în lucrarea Despre puteri, în 1925: „Ceea ce face ca lumea să mă amăgească cu perspectivele sale, incertitudinile sale, şocurile sale deturnate este faptul că eu însumi i-o îngădui, că nu caut altceva”. Alain publică alte Despre… fericire, estetică, literatură şi politică. Pentru el, îndoiala şi uimirea constituie punctele de pornire ale oricărei filosofii.

„Trebuie ca imaginaţia să plăsmuiască mai mult pentru ca gândirea să aibă suficient.”

Gaston Bachelard este unul dintre fondatorii noii epistemologii franceze, care a influenţat profund evoluţia studiilor de ştiinţă. Pentru autorul lucrării Noul spirit ştiinţific (1938), experienţa comună a realităţii reprezintă un obstacol în faţa cunoaşterii ştiinţifice. De fapt, filozoful, influenţat fiind de psihanaliză, îi conferă imaginaţiei un loc central în studiile sale şi în Psihanaliza focului (1937) sau Aerul şi visele (1941), acesta îi dezvăluie structura şi legăturile cu inconştientul colectiv.

În căutarea fiinţei pierdute

Martin Heidegger reconsideră problema şi sensul Fiinţei, pe care el o consideră ca fiind ignorată de filosofia tradiţională. Lucrarea sa cea mai importantă, Fiinţă şi timp (1927), dedicată lui Edmund Husserl, are ca punct de plecare fenomenologia (ştiinţa a ceea ce apare în conştiinţă prin experienţă) şi hermeneutica, pentru a putea face deosebirea între Fiinde (die Seiendenu) (ceea ce există în mod concret), Ființă (das Sein) (omul capabil să-şi pună întrebări despre sine), Fiire (Dasein) (existenţa efectivă) şi Esenţă (Sosein).

În faţa celorlalţi, eul este răspunzător la infinit.” (etică şi infinit)

Opera lui Emmanuel Levinas este profund marcată de Holocaust. Reevaluarea eticii se găseşte în centrul gândirii sale, precum se află şi „Celălalt”, noţiune distrusă de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, care îi constrânge pe Levinas şi pe contemporanii lui să conceptualizeze diferit răul, libertatea şi responsabilitatea în raport cu celalalt. Umanismul este un răspuns dat celuilalt, care îl îngăduie în loc să îl combată”, scrie acesta în lucrarea Imprevizibilul din Istorie (2000). Faţă de celalalt şi faţă de sine, omul, dotat cu raţiune, este pe deplin răspunzător.
Astfel, „Celălalt” devine fundamentul moralei şi esenţa eticii.

Analiza fenomenului totalitar

Hannah Arendt desfăşoară o dezbatere fundamentală asupra condiţiilor apariţiei sistemelor totalitare şi asupra a ceea ce atrag după ele acestea: răul absolut. Criza culturii, pierderea sensului tradiţiei şi a memoriei: viziunea sa foarte actuală asupra societăţilor umane o determină să emită teorii legate de „banalizarea răului”, în vreme ce supunerea absolută în faţa autorităţii întruchipate de un şef charismatic îi permite acestuia să persiste în comiterea ororilor absolute. Pentru filozoafa germană de origine evreiască, autoare a lucrării Originile totalitarismului (1951), singurul mijloc de a depăşi tentaţia totalitară rămâne crearea unui spaţiu public de discuţie necesar gândirii.

Filozofie şi acţiune

Fascinată de dreptatea socială, în lucrările sale Gânditorul şi graţia (1947) şi Condiţia clasei muncitoare, Simone Weil pledează pentru renunţarea la credinţele care deposedează omul de el însuşi şi îl înstrăinează. Astfel, ea pune bazele unei reflectări asupra muncii şi a lanţului ce îl privează pe om de libertatea pe care ar putea să o dobândească prin muncă. Pentru ea, filozofia trebuie să presupună acţiune şi, la fel ca munca, bucurie şi dorinţă.

Istoria ştiinţelor şi a nebuniei

Opinia pe care Michel Foucault o are despre formele puterii îl determină să introducă în filozofie tematici noi precum sexualitatea, sistemul penitenciar sau nebunia: „De la om la omul adevărat, drumul trece pe la omul nebun”, scrie acesta în lucrarea Istoria nebuniei în epoca clasică, în 1961. Pentru a denunţa condiţiile de detenţie, în 1971, Foucault înfiinţează GIP, Grupul de Informare asupra Închisorilor. În 1966, publică lucrarea Cuvintele şi lucrurile, studiu amplu despre ştiinţele umane, apoi, începând din 1976, realizează o istorie a sexualităţii în trei volume.

„Ceea ce nu se poate spune nu trebuie păstrat în tăcere, ci aşezat pe hârtie.”

Jacques Derrida. Pentru iniţiatorul teoriei deconstructiviste, ce constă în îngăduirea articulării a ceea ce nu este spus, „un text nu este text decât dacă ascunde la prima vedere, primului venit, legea alcătuirii sale şi a jocului său”. În cartea Despre gramatologie (1967), Derrida dezvăluie contradicţiile lingvisticii, care consideră scriitura ca un mod de transcriere a unui cuvânt vorbit. Pentru el, dimpotrivă, cuvântul include scriitura de la origine, ceea ce reprezintă atributul uman suprem. Gândirea sa critică şi subversivă a inspirat, în a doua jumătate a secolului XX, numeroase teorii militante, în special feministe şi homosexuale.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère