Cei mai de seamă 10 strategi

Imperialistul Ramses al ll-lea


Primul dintre cei mai de seamă 10 strategi  – Ramses al II-lea urcă pe tronul Egiptului în anul 1279 î.Hr. Într-o vreme în care Imperiul se întinde pe toată suprafaţa Orientului Apropiat, el trebuie să-l apere de ameninţarea hitiţilor, un popor din Anatolia aliat cu neamurile din Asia Mică. Aşadar, el îşi întăreşte armatele, recrutează mercenari şi transformă Pi-Ramses într-o adevărată capitală, independentă de Teba. Războiul durează în jur de douăzeci de ani şi ia sfârşit în 1284 î.Hr., cu celebra Bătălie de la Kadesh, încheiată cu un tratat de alianță. Începând cu acest moment, faraonul asigură dominaţia Egiptului asupra Nubiei şi a zăcămintelor de aur de aici, sporeşte numărul lucrărilor din Valea Nilului şi începe construcţia la o serie de temple, printre care şi cele de la Abu Simbel.

Cirus cel tolerant


Cirus al ll-lea cel Mare întemeiază Imperiul Persan al Ahemenizilor şi, după ce îi învinge pe Cresus şi statul babilonian, cucereşte, graţie armatelor sale, dar şi a diplomaţiei de care dă dovadă, Asia Mică până la Marea Egee. Adept al toleranţei religioase şi a integrării obiceiurilor popoarelor supuse, Cirus le înapoiază idolii oraşelor din Mesopotamia şi, în anul 538 Î.Hr., le permite evreilor să se întoarcă la Ierusalim şi să reconstruiască Templul.

Secolul lui Pericle

Pericle împrumută numele său unui întreg secol, nu datorită talentelor sale remarcabile ca om de stat, ci, mai degrabă, graţie întregii perioade, de-a dreptul excepţionale, a proeminenţei sale politice într-o democraţie ateniană aflată la apogeul său. După ce conduce ample operaţiuni militare împotriva Spartei şi a perşilor, Pericle duce o politică pacifistă, bazându-se pe prestigiul realizărilor sale culturale şi sociale. Astfel, el le deschide tuturor calea către înaltele magistraturi, instaurează pentru săraci gratuitatea spectacolelor şi iniţiază lucrări ample pentru a stabili hegemonia Atenei.

La capătul lumii

Alexandru cel Mare este, de foarte timpuriu, educat de către Aristotel. Încă din copilărie, Alexandru manifestă spiritul unui om de litere, mai pronunţat chiar decât cel al unui cuceritor ale cărui victorii militare îl poartă până în India. În anul 333 î.Hr., cucereşte Persia, condusă de Darius al lll-lea, înainte de a-şi îndeplini visul: un imperiu universal, care să ocupe Valea Nilului şi Alexandria, trecând dincolo de Tigru şi Eufrat, cucerind Babilonul şi Susa. Mai apoi ajunge până la fluviul Ind şi intenţionează să atingă limitele lumii cunoscute. „Aici s-a oprit Alexandru”, spune totuşi inscripţia gravată pe o piatră de la Susa. Întrucât armata sa era epuizată, Alexandru a revenit aici în anul 324. Pe când era la Babilon, se stinge din viaţă la vârsta de 33 de ani, fără să mai apuce să cucerească Arabia. Imperiul se destramă imediat după moartea lui.

Bărbatul cu elefanți

Hannibal este un tactician fără pereche, un general cartaginez care s-a luptat o viaţă întreagă împotriva Imperiului Roman. În anul 719 î.Hr., Hannibal cucereşte Italia pe uscat, apoi Spania, cu efective de 80 000 de oameni şi 37 de elefanţi. În 216 î.Hr., acesta traversează Alpii pe zăpadă, îi învinge pe romani la Trasimene şi Cannes i mărşăluieşte până la meterezele Romei, crescând numărul atacurilor. Este învins abia în 202 î.Hr., de către Scipio Africanul.

Pompei împotriva lui Cezar


Pompei a fost un om politic şi un general strălucitor, a cărui victorie repurtată împotriva sclavului Spartacus a constituit una dintre cele mai însemnate realizări ale sale. În anul 60, alături de Crassus şi de Cezar, Pompei formează primul triumvirat al Romei (puterile sunt împărţite între cei trei bărbaţi). Totuşi, ambiţiile lui Cezar îl determină pe Pompei să-l înfrunte pe cel dintâi. Pompei se alătură Senatului, însă pierde în faţa duşmanului său politic la Pharsalus, în anul 48.

Ave, Cezar!


Iulius Cezar cucereşte Galia, dovedindu-se un tactician și un strateg militar remarcabil: treizeci de bătălii, cinci asedii, pe care le descrie chiar el în lucrarea sa De bello gallico (Comentarii asupra războiului cu galii), opt sute de oppidumuri cucerite, aproape un milion de morţi şi tot atâţia sclavi. După ce îl învinge pe Vercingetorix, fostul consul trece râul Rubicon, desfiinţează Senatul şi îl înlătură pe Pompei, care plănuia să-l elimine. Cezar preia astfel puterea şi, începând cu anul 44, domneşte ca dictator asupra Romei. O conspiraţie republicană, condusă de Crassus şi de fiul adoptiv al lui Cezar, Brutus, îl destituie din funcţie: în ziua de 15 martie, Idele lui Marte; în urma unei şedinţe în Senat, Cezar moare înjunghiat cu 35 de lovituri de cuţit.

Înfruntarea lui Vercingetorix

Vercingetorix uneşte triburile de gali şi, în anul 53 Î.Hr., preia conducerea mişcării de apărare împotriva romanilor. Atunci, el îl atrage pe Cezar într-un război de uzură, aplicând tactica „pământului pârjolit” şi distrugând satele pentru a-i înfometa pe romani. Învingător în asediul de la Gergovia, Vercingetorix este înşelat de fostul consul, care se preface că se retrage, şi este nevoit să se refugieze la oppidumul de la Alesia. Căzut în capcană, Vercingetorix se predă şi este executat în ziua victoriei lui Cezar, în anul 46 Î.Hr., după şase ani în care este ţinut captiv la Roma.

„Biciul lui Dumnezeu”


Attila, regele hunilor, nu a fost doar un războinic feroce. Acest politician capabil a organizat mai multe raiduri împotriva Imperiului Roman înainte de a ataca Occidentul, unde îşi asigurase spatele semnând numeroase alianţe, în special cu galii, francii şi vandalii. în anul 452, el face prăpăd mai întâi în Belgia, apoi în Italia de Nord, chiar cu un an înainte să semneze pactul de retragere, cu un preţ enorm. A avut parte de o moarte brutală, pe drumul de întoarcere către Asia Centrală. Imperiul s-a destrămat odată cu moartea lui.

O viață de războaie


Belizarie a purtat unele dintre cele mai mari bătălii care au avut loc spre sfârşitul Antichităţii. Acest general bizantin, învingător al perşilor, salvează tronul împăratului lustinian, recâştigă Africa aflată sub dominaţia vandalilor, după care eliberează Roma, asediată de ostrogoţi, şi cucereşte Ravenna. Totuşi, în anul 544, nu izbuteşte să împiedice un nou atac din partea ostrogoţilor asupra Romei, însă reuşeşte să salveze Constantinopolul de huni în 559.

Informații suplimentare puteți găsi aici și aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère