Cei mai de seamă 10 realizatori din istoria cinematografiei

0
83

Acest obscur obiect al dorinţei

Primul dintre cei mai de seamă 10 realizatori din istoria cinematografiei – Luis Buñuel s-a născut odată cu secolul al cărui martor avea să fie în cele mai mari aventuri intelectuale şi politice ale sale, suprarealismul şi comunismul. În 1928, realizatorul spaniol a stârnit rumoare cu filmul Câinele andaluz, primul său scurtmetraj mut, o cronică dezlănţuită a dorinţei masculine inspirate de visurile sale şi de cele ale complicelui său, Salvador Dali. În 1930, stârneşte un nou scandal, cu filmul Vârsta de aur. Buñuel revine în cinematografie în 1950, cu filmul Los Olvidados (Cei uitaţi), urmat de Viridiana, premiat cu Palme d’Or în 1961, Jurnalul unei cameriste (1964), Frumoasa zilei, în care străluceşte Catherine Deneuve, Acest obscur obiect al dorinţei (1977). Întreaga sa operă este consacrată denunţării oricărei forme de „murdărie morală şi convenţională a societăţii”.

Dulceaţa scurgerii timpului

Opera lui Ozu, limpede, ataşată ideii de surprindere a evoluţiei moravurilor şi scurgerii timpului, este marcată de o sensibilitate profundă faţă de cotidianul familiei şi riturile sale de perpetuare. La început, filmele lui mute sunt puternic influenţate de cinematografia americană (Sabia penitenţei, 1927), după care se îndreaptă către un stil mult mai epurat, ce aşează în centru scurgerea unui timp efemer (Sfârşit de toamnă, 1960, O după-amiază de toamnă, 1962).

„Cinematograful este un stilou, o foaie de hârtie şl ore întregi în care observi lumea şl oamenii”.

Jacques Tati, autorul filmelor Sărbătoarea (1949), Vacanţa domnului Hulot (1953) şi Unchiul meu (1958), a construit o operă aparte, caracterizată printr-un spirit inventiv moştenit de la Buster Keaton şi Charlie Chaplin. Filmează cotidianul dezumanizat al lumii moderne pe parcursul aventurilor comice şi emoţionante ale personajelor neîndemânatice şi inadaptate, al căror rol îl joacă uneori. Inventator genial al unor cadre şi efecte sonore, Tati a compus un univers de un dramatism perfect.

Jacques Tati, în Unchiul meu, 1958.

„Munca noastră în cinematografie începe cu chipul uman.”

Suedezul Ingmar Bergman şi-a consacrat viaţa teatrului, iar filmele produse de el sunt dovada acestui fapt. Bergman se remarcă prin filme cu caracter metafizic (Al şaptelea sigiliu, 1957), psihologic (Persona, 1966) şi sociologic (Strigăte şi şoapte, 1972, Scene din viaţa conjugală, 1973). Viaţa, moartea, suicidul, avortul, pasiunea: acestea sunt temele lungmetrajelor celor mai pesimiste, abordate din punctul de vedere al femeii, care are un rol central în compoziţiile sale, populate cu cupluri ale căror visuri şi fantasme se ciocnesc cu realitatea (Ca printr-o oglindă, 1961).

Magicianul.

Federico Fellini, fabulos inventator al formelor, a suprapus peste amintirile şi visurile lui din copilărie subiectele înflăcărate ale filmelor sale, din care amintim / Vitelloni (1953), La Strada (1954), Amarcord (1973), Oraşul femeilor (1980). Laureat cu Premiul Palme d’Or la
Cannes, în 1960, pentru filmul La Dolce Vita, a cărei scenă, devenită deja mitica, ne dezvăluie o Anita Ekberg scăldându-se în Fântâna Trevi din Roma, Fellini contemplă crepusculul civilizaţiei noastre. Confruntat cu angoasa prezentului, revenirea pe ţărmurile liniştitoare ale copilăriei, adânc fixate în amintiri şi imaginar, reprezintă pentru Fellini o tentativă disperată de a evada din ghearele bătrâneţii şi ale morţii.
Deopotrivă marcat de neorealismul lui Rossellini şi de modernismul lui Bergman, Fellini îi depăşeşte pentru a compune un univers pur şi simplu personal, având culorile iluziei şi ale fantasmelor sale.

Federico Fellini, la turnarea scenelor din La dolce vita, în 1960.

Melodia lumii

Filmele regizorului şi muzicianului Satyajit Ray degajă o umanitate profundă şi un remarcabil simţ plastic. Născut într-o familie de poeţi, acesta este asistentul lui Jean Renoir în filmul Fluviul, turnat în Bengal, în 1949. Ray îşi începe cariera în 1955, cu filmul Pather Panchali, care inaugurează o trilogie consacrată vieţii iui Apu, fiul unui brahman. În 1992, Ray primeşte Premiul Oscar pentru întreaga sa operă, treizeci şi şapte de filme, caracterizate de un realism poetic, din care se remarcă Dirijorul (1959) şi Charulata (1964).

Cântaţi despre cinema!

Jacques Demy.  Lola (1961), Umbrelele din Cherbourg (1964), Domnişoarele din Rochefort (1967), Pielea de măgar (1970), dar şi Trei bilete pentru 26 (1988): dincolo de minunatul rafinament al decorurilor şi al culorilor filmului, indiferent de natura lor – comică, dramatică sau amoroasă – Demy îşi transpune dialogurile pe note muzicale. Astfel, Catherine Deneuve, Anouk Aimée, Yves Montand pot fi văzuţi dansând pe muzica complicelui său, Michel Legrand. Aceeaşi temă leagă toate filmele lui Demy: cuplul ideal, care se poate întâlni doar din întâmplare. Creator al unei opere unice, care nu are continuatori, Demy a încântat şi emoţionat mai multe generaţii de spectatori.

Spiritul New Yorkului

Woody Allen a revoluţionat genul comediei, oscilând cu eleganţă şi geniu între râs şi gravitate. În Annie Hall (1977), Manhattan (1979), Trandafirul roşu din Cairo (1985) sau Hannah şi surorile ei (1986), cele mai renumite filme ale sale, Allen se remarcă prin autocritica şi dialogurile desăvârşite, care rezonează perfect cu spiritul New Yorkului. Începând cu Alice, 1990, şi Match Point, în 2005, realizările sale sunt marcate tot mai mult de pesimism.

Cineastul de legendă

Maestru de netăgăduit al cinematografiei desăvârşite prin spectacolele cu adevărat grandioase, Steven Spielberg a realizat o gamă largă de filme de groază (Fălci, 1975), SF (întâlnire de gradul trei, 1977), aventură (Căutătorii arcei pierdute, 1981) şi comedii {Prinde-mă dacă poţi, 2003) sau drame istorice {Lista lui Schindler, 1994; Salvaţi soldatul Ryan, 1998). Deopotrivă producător şi cofondator al studioului Dreamworks, Spielberg este unul dintre cei mai buni promotori ai cinematografiei hollywoodiene.

„Legea dorinţei”

Pedro Almodóvar este o figură reprezentativă a „movida”, mişcarea de reînnoire artistică spaniolă dintre anii 1970 şi 1980. În 1988, Femei în pragul unei crize de nervi se bucură de un succes mondial. În 1999, Almodóvar este aclamat pentru filmul Volver. Temele sale recurente gravitează în jurul ideii de identitate sexuală, a raporturilor dintre generaţii şi a crizelor existenţiale. Stilul său caracteristic, în care femeile triumfă, împleteşte armonios umorul cu emoţiile.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère