Cei mai de seamă 10 poeți ai secolului XX

0
158

„Între două cuvinte trebuie să-l alegi pe cel mai scurt.”

Primul dintre cei mai de seamă 10 poeți ai secolului XX – Paul Valery este un magician al stilului, un subtil cunoscător al limbii, aflat într-o perpetuă căutare a perfecţiunii formei. Pentru cel care a scris că „între două cuvinte trebuie să-l alegi pe cel mai scurt”, precum şi Cimitirul marin (1920) şi Farmece (1922), scriitura este o trudă ce permite extragerea bogăţiilor din „întunericul imens în care dormeau”. Academician în 1925, Valery ajunge la conducerea catedrei de poetică de la Collège de France, în 1937 şi, în perioada Ocupaţiei, refuză să colaboreze cu naziştii.

„Dacă aici este multă frumuseţe, este pentru că peste tot există frumuseţe.” (Scrisori către un tânăr poet)

Întreaga operă a lui Rainer Maria Rilke poate fi citită ca o meditaţie asupra morţii, punctul culminant al vieţii. Acesta îşi datorează notorietatea volumelor Scrisori către un tânăr poet (1903-1908), Elegiile duineze (1912-1922) şi Sonete către Orfeu (1922). Poetul german a lucrat alături de câţiva dintre creatorii cei mai novatori ai epocii sale, în special alături de Rodin, căruia i-a fost secretar şi care i-a inspirat unele dintre cele mai frumoase pagini ale sale. Apoi, alături de poeta rusă Marina Ţvetaieva, cu care a întreţinut o corespondenţă liberă, una dintre cele mai frumoase din istoria literaturii.

„Cânt bucuria de a rătăci…”

Guillaume Apollinaire (1880-1918) a realizat o operă literară originală și îndrăzneaţă, explorând căi ce aveau să fie, mai târziu, adoptate de suprarealişti. Deşi aproape că abuzează de ironie, el cântă deopotrivă, în special în Alcooluri (1913), trecerea timpului şi pierderea dragostei „întocmai precum o apă curgătoare”. Aici, el îmbină catrenele tradiţionale cu versurile libere, pe care le privează, adesea, de punctuaţie. În 1918, Apollinaire inventează caligramele, prin care merge chiar mai departe cu experimentarea poetică, aranjând versurile în aşa fel încât să poată forma un desen în relaţie cu subiectul: aşa sunt, de exemplu, Porumbiţa înjunghiată şi havuzul sau Mandolina…

În versuri mistice

În eseurile (Pădurea sfântă, 1920) şi poeziile sale (Ţara pierdută, 1922), britanicul Thomas Stearns Eliot brodează pe marginea vanităţii societăţii moderne şi a sărăciei spirituale a oraşului contemporan, punându-le în antiteză cu forţa miturilor antice. Influenţat de simboliştii francezi, el evoluează treptat către versul mistic (Moartea în catedrală, 1935). În 1948, Eliot obţine Premiul Nobel pentru Literatură pentru „realizări remarcabile ca pionier al poeziei moderne”.

Vocea durerii ruseşti

Văduvă a poetului anarhist Gumilev, rusoaica Anna Ahmatova a fost reprezentantă de seamă a acmeismului, mişcare literară care aspiră către apogeul unei unităţi indivizibile între Pământ şi Om. Ea este autoarea unor scurte poeme lirice şi a unor lucrări grandioase, precum Recviem (1935-1940), mărturie cutremurătoare a anilor negri stalinişti, pe când mergea în vizită la fiul ei, închis la Leningrad. Considerată drept „decadentă” şi exclusă, în 1946, din Uniunea Scriitorilor Sovietici, ea va fi reabilitată în anii ’50, după moartea lui Stalin.

„Împotriva morţii, împotriva uitării.”

 Paul Éluard

„Pe caietele-mi de şcolar/Pe pupitru şi pe arbori/Pe nisip şi omăt/Scriu numele tău”: aşa începe Libertate, poemul său devenit imn al rezistenţei în faţa opresiunii naziste. Tradus în zece limbi, poemul este paraşutat de britanici în ţările ocupate de germani. Poet suprarealist, Éluard a aspirat la reînnoirea tehnicilor limbajului şi şi-a căutat inspiraţia în subconştient.

A produs mai bine de o sută zece culegeri, dintre care La întâlnirea germană, în 1944, şi Capitala durerii, în 1926, în care cântă dragostea, vântul, păsările şi sentimentele cele mai curate, cu ajutorul celor mai simple cuvinte.

„Și cântul meu trebuie să existe; pentru că, la rându-i, e o armă pentru cel dezarmat.“ (Ochii Elsei)

Opera lui Louis Aragon este intrinsecă secolului XX și tulburărilor din politică şi literatură care îl caracterizează. Angajamentele sale pasionate l-au inspirat în crearea unei opere bogate, constituită din romane (Aurelian, 1944), poezii (Ochii Elsei), eseuri şi articole. Suprarealist în perioada de tinereţe, Aragon este un maestru făurar al jocurilor de cuvinte. Susţinător al mişcării de rezistenţă, el scrie sub pseudonimul François „într-o ţară nimicită de ciumă” (1943). Acest comunist convins a transformat-o pe Elsa Triolet, femeia pe care o iubea, în simbolul însuşi al rezistenţei (Ochii Elsei, Elsa, Nebunul Elsei, Parisul nu este Paris fără Elsa,  1942-1964).

„Sunt aşa cum sunt”

Jacques Prévert. La adăpostul poemului intitulat Elevul leneş, recitat de generaţii de şcolari, stă ascuns un magician al cuvintelor şi imaginilor (Cuvinte, 1946, Fatras, 1966), un scenarist talentat (Copiii paradisului, 1945, Regele şi pasărea, 1980), un realizator de dialoguri plin de vervă („ai ochi frumoşi, să ştii” al lui Jean Gabin în filmul Suflete în ceaţă, 1938) şi un dramaturg dăruit cauzei muncitoreşti (Bătălia de la Fontenoy, 1933). Însă Prevert este, de asemenea, un anticlerical („Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămâi acolo!”), un pacifist („Ce tâmpenie, războiul ăsta”, în Barbara), un îndrăgostit de libertate (Sunt aşa cum sunt).

Cu America în suflet

Chilianul Pablo Neruda a scris o operă dominată de luptele politice şi spiritul de revoltă. De la prima sa culegere, Crepuscul (1923), până la autobiografia sa, Mărturisesc că trăiesc, apărută postum, în 1974, scrisul se află în centrul vieţii sale, în ciuda funcţiilor politice pe care le deţine alături de Salvador Allende. Poezia sa, pentru care i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în 1971, este un imn dedicat istoriei şi identităţii continentului latino-american.

Omul universal

În 1960, Léopold Sédar Senghor este primul preşedinte al Republicii Senegal. El este, de asemenea, primul scriitor african care a făcut parte din Academia Franceză. Împreună cu Aimé Césaire şi Léon Gontran Danas, acesta înfiinţează ideea de negritudine (ansamblu de valori culturale şi spirituale ale negrilor, afirmare a conştiinţei apartenenţei la această cultură specifică). Operele sale, pline de simboluri şi incantaţii, se inspiră din ritmurile tradiţionale africane. De la Cântece din umbră (1945) la Elegii majore (1979), poetul cântă o civilizaţie universală, dincolo de tradiţii şi diferenţe.

Louis Aragon şi Elsa Triolet.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère