Cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere”

0
623

DSCF2969O Biserica, o credinta, un Botez

 Biserica- După cum ştim toţi, lumea de astăzi e bântuită de probleme, e împărţită, şi nu mai contenesc conflictele şi neînţelegerile, înmulţindu-se de la o zi la alta. Se fac eforturi mari pentru a se ajunge la unitatea lumii, la înţelegere, la pace. În aceeaşi direcţie fac eforturi mari şi Bisericile creştine, pentru că nici ele nu au rămas toate credincioase mandatului pe care l-au avut de la Mântuitorul Iisus Hristos şi anume, acela de a fi una. Aceea de a fi toţi o Biserică, o credinţă, un Botez, de a avea toţi aceeaşi credinţă în Dumnezeu.

Biserica este una dintru inceput

După cum spune Sf. Pavel în Epistolele sale, unii din iubire de dispută şi de slavă deşartă, din încredere prea mare în capacitatea lor de a tâlcui Scripturile, au rătăcit de la adevăr şi aşa, în decursul istoriei, Biserica cea una dintru început.

Primelor încercări de împărţire, Biserica le-a rezistat cu succes, în primul mileniu, organizând cele şapte sinoade ecumenice care au stabilit adevărurile de credinţă o dată pentru totdeauna. Totuşi, după aceea, la începutul mileniului al doilea, de la Biserica cea una s-a rupt o bună parte şi anume partea apuseană, alcătuind Biserica Romano-Catolică, cu centrul la Roma. Mai târziu, la începutul secolului al XVI-lea din Biserica Romano-Catolică s-a rupt altă fracţiune, ceea ce numim marile Biserici Protestante. In special cea Luterană — zisă şi Evanghelică, — cea Calvină — zisă şi Reformată, — şi apoi şi altele care continuă fracţionarea şi sfâşierea trupului lui Hristos până în zilele noastre.

Biserica da bun exemplu in acest veac

În acelaşi timp, însă, în veacul nostru, în acest veac în care diviziunile din lume îşi caută soluţia de regrupare într-o unitate de gândire socială şi politică. Gândirea care să fie în stare să desfiinţeze barierele, discriminările la libertate, egalitate şi fraternitate, pentru oameni şi popoare. In acest veac, Bisericile s-au gândit şi ele să dea un bun exemplu, încercând şă-şi refacă şi ele unitatea cea dintâi.

Aşa se face că acum, mai mult decât altădată când direcţia era spre împărţiri cât mai multe, spre alcătuiri de grupuri şi dizidenţe tot mai numeroase, în veacul nostru a început o mişcare inversă, o mişcare de refacere a unităţii creştinilor de pretutindeni, din toată lumea. În acest scop s-a creat Consiliul Ecumenic sau Consiliul Mondial al Bisericilor, care adună astăzi peste 300 de Biserici creştine, visând şi lucrând pentru refacerea unităţii celei dintâi.

In acelaşi scop s-au iniţiat convorbiri, dialoguri bilaterale şi multilaterale, simpozioane, conferinţe etc. Noi, Biserica Ortodoxă Română, am început încă din 1935 un dialog cu Biserica Anglicană, încercând să netezim diferenţele dintre noi. Dialogul mai continuă şi azi. După al doilea război mondial, asemenea dialoguri au început cu Bisericile Vechi Catolice din Occident, cu Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale, şi anume cu Biserica Coptă din Egipt, cu Biserica din Etiopia, cu Bisericile din Asia Mică şi cu Biserica din India.

Traim experienta cautarii unitatii

S-a iniţiat în acelaşi timp dialogul cu Bisericile Protestante. Acum, mai în urmă, s-a început şi dialogul dintre Ortodoxie şi cea mai importantă dintre marile Biserici creştine, ruptă din trupul mare al Bisericii primului mileniu la anul 1054, şi anume cu Biserica Romano-Catolică.

Un lucru este important şi pozitiv; că hotărârea spre unitate e mai prezentă în lumea creştină de astăzi decât a fost oricând înainte când, precum spuneam, tendinţele erau de împărţire. Şi noi, ortodocşii români, trăim, laolaltă cu celelalte culte creştine, experienţa căutării şi încercăm, şi pe plan local, să ajungem la unitate.

Ne bucurăm ori de câte ori găsim puncte de convergenţă cu ceilalţi fraţi creştini, tot aşa cum ne întristăm ori de câte ori anumite grupuri creştine, în loc să urmărească unitatea, urmăresc dimpotrivă, în continuare, dezmembrarea.

Caută pe toate căile să-i atragă pe creştinii noştri ortodocşi de la dreapta credinţă spre altfel de credinţe.

Criteriul dupa care trebuie sa ne ghidam este credinta

În Epistola care s-a citit astăzi, Sfântul Pavel spune că există credincioşi care „au râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere” (Romani 10, 2) şi îi avertizează pe unii ca aceştia să-şi canalizeze cu pricepere râvna lor către Dumnezeu. Pentru că, tot Sfântul Pavel spusese corintenilor, că nu se încununează cel ce aleargă la întâmplare (I Cor. 9, 26). A avea râvnă cu pricepere înseamnă a-ţi ordona gândirea şi credinţa după criterii sigure, a nu lăsa nimic pe seama întâmplării. Tot ce se face la întâmplare, duce la rezultate întâmplătoare.

Ce înseamnă a avea râvnă către Dumnezeu cu pricepere?

—înseamnă, în primul rând, a urma rânduielile cele statornicite de Biserică dintru început, şi verificate de-a lungul a două mii de ani până astăzi, ca fiind rânduieli bune;

—înseamnă a urma ceea ce au crezut moşii şi strămoşii noştri, credinţa în care au trăi şi au murit ei, până în zilele noastre;

—înseamnă a urma acea tradiţie care a dus la unitatea noastră de credinţă şi la unitatea noastră ca neam, de-a lungul istoriei, şi care s-a verificat a fi credinţa cea dreaptă.

Ortodocsii, pastratorii dreptei credinte

Noi, ortodocşii, am rămas dintru început până azi păstrătorii dreptei credinţe. Toţi ceilalţi, toate celelalte grupări care au apărut în istorie, de-a lungul secolelor, s-au rupt de la noi.

A avea râvnă către Dumnezeu, cu pricepere, înseamnă aşadar a urma învăţătura cea dreaptă, lăsată şi transmisă prin Biserică de-a lungul veacurilor tuturor creştinilor.

Învăţătura noastră, pe lângă faptul că ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răspunde şi exigenţelor gândirii corecte. Propovăduim o credinţă luminată, cu temeiuri puternice şi sigure în descoperirea dumnezeiască. Ştim că viaţa vine de la Dumnezeu. În credinţa noastră Dumnezeu e autorul întregii creaţii şi al ordinii din univers, care ne minunează permanent şi ne încredinţează de Atotputernicia Sa.

 Pascal si logica care ne duce la credinta

Un învăţat francez din secolul al şaptesprezecelea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că logica cea mai simplă ne îndrumează spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: eu mă simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată de ce:

Întâi: dacă nu există Dumnezeu, şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, odată cu moartea, s-a sfârşit totul.

Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea nu mi se va întâmpla nimic. Odată cu moartea s-a sfârşit totul.

Dar, trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul.

Şi, patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul.

Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui?

Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am făcut creştini. Dar fără îndoială, şi acest pariu îşi are forţa lui.

Credinta vine din libera alegere

Unii ar putea zice: aceasta este o credinţă interesată, nu una adevărată. O credinţă din frică, nu din liberă alegere. S-au şi adus aceste obiecţii Pariului lui Pascal. Dar de ce să nu fim interesaţi? Şi de ce să nu ne fie frică? „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”, spune psalmistul (Ps. 110, 10). Locurile în care Scriptura recomandă această frică sunt nenumărate.

Dar să observăm: ea este doar începutul, şi al înţelepciunii, şi al cunoaşterii (Proverbe 1, 7). Ea se transformă apoi în „duh de putere” sufletească (Iisus Tit 1, 7), şi dragoste, „în care nu mai este frică, căci dragostea izgoneşte frica” (I loan 4, 1). De aceea un sfânt nevoitor în cele duhovniceşti a socotit că a ajuns la măsura cea adevărată, numai atunci când a putut spune „De acum nu mă mai tem de Dumnezeu, ci ÎI iubesc “. Aşa că oricât de utilitarist ar putea părea Pariul lui Pascal, nu avem nici un temei ca să nu-l luăm în serios, de vreme ce l-a prins în logica lui chiar pe un Pascal!

Dumnezeu a sadit in inimile noastre credinta

Noi credem că Dumnezeu a sădit în inimile noastre credinţa. Credinţa vine de la Dumnezeu. Dar ea, precum spuneam, trebuie să fie luminată, trebuie să fie o „credinţă cu pricepere”. Credinţa noastră ortodoxă este o credinţă luminată. De ce? Pentru că ea ne ajută să ne înţelegem destinul pământesc, ne ajută să ne înţelegem şi destinul nostru ceresc. Credinţa nu ne îndeamnă la izolarea de societate. Ne îndeamnă să ne preocupăm de cele ale minţii, de ştiinţă. De cultură şi de civilizaţie, de artă, de tot ceea ce poate face bucuria şi fericirea oamenilor, de tot ceea ce poate promova dezvoltarea spiritului omenesc.

Şi ce înseamnă oare a avea râvnă pentru Dumnezeu, dar cu nepricepere ?

Toate tendinţele centrifuge, tendinţele de rupere de la Biserica cea una sunt nepricepere, nepriceperea celor care nu mai înţeleg rostul Bisericii şi au ajuns s-o înlocuiască prin cel puţin o mie de altfel de Biserici, fiecare pretinzându-se unica adevărată. Nu mai înţeleg rostul preoţiei, cea întemeiată de Iisus Hristos prin apostoli, şi au ajuns să-l înlocuiască prin altfel de preoţi, autoinvestiţi. Adică ai altor învăţători decât Hristos, rupându-se din unitatea Bisericii lui Hristos, cea una (v. I Cor. 3, 5-23). Preoţilor investiţi de Hristos şi de apostoli li s-a dat puterea de a dezlega şi a lega.

„Tot ce veţi lega şi veţi dezlega pe pământ va fi legat şi dezlegat şi în ceruri”. Numai lor, şi tot lor li s-a poruncit: „Mergând, propovăduiţi, botezând pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…”

Toate acestea sunt Taine instituite de Mântuitorul Hristos. Cei care nu mai vor să le priceapă, cei care nu mai vor să creadă în ele, toţi aceştia au râvnă către Dumnezeu, dar cu nepricepere, şi nu se vor bucura de primirea în curţile Domnului.

Ei pretind ca au credinta

Ei pretind că au credinţă, şi poate au, dar au credinţă fără minte, fără rânduială, fără pricepere. De aceea lor li se aplică adesea cuvântul acela cu nume de ocară: obscurantism! Fiindcă mulţi dintre ei învaţă că trebuie să ne retragem din lume, că „lumea” e numai păcat; că tot ce e „lumesc” e diavolesc. Aceasta este ca şi cum ei n-ar fi în lume şi ar putea trăi în afara ei. Unii ne îndeamnă să nu mai muncim, să nu luăm parte la nimic din ceea ce se întâmplă în lume, ca şi cum nu am avea familii.

Nu noi am creat lumea aceasta şi nici diavolul, ca să fie rea. Dumnezeu a creat-o şi ne-a aşezat în ea, aşa cum este ea, aşa cum a creat-o El, şi „a văzut că e bună”, cu rânduielile ei de tot felul (Geneză 1, 31). Dumnezeu a făcut ca să trăim în oraşe, să trăim în sate, cu străzi, cu fabrici, cu brutării, cu uzine de fabricat lumină. Oare de ce unii ca aceştia care ne îndeamnă să nu ne implicăm în viaţa lumii, nu refuză nici pâinea coaptă de alţii, nici lumina fabricată de alţii, nici hainele fabricate de alţii! Vor doar să ia, dar să nu dea nimic. E un fel de a justifica religios lenea şi boala sufletului şi a minţii lor! Dumnezeu a creat lumea cu toate bunurile ei, ca să ne bucurăm de ele, să muncim, să le desăvârşim şi să le înmulţim.

Dumnezeu ne-a dat toate aceste bunuri, ca şi viaţa. De aceea trebuie să primim tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ni le-a dat ca să le desăvârşim şi să ne desăvârşim: „Fiţi desăvârşiţi!” (Matei 5, 48). Talantul trebuie înmulţit (Matei 25, 24-30).

Sa ramanem in Biserica Ortodoxa!

Cei care nu fac aşa, aceştiâ sunt cei care au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere. Tot fără pricepere e şi goana lor după pradă: să rupă din turma creştină cea adevărată cât mai mulţi, să-i scoată din unitate. Să-i dezbine. În timp ce Bisericile mari şi-au dat seama de greşelile lor din trecut şi caută acum unitatea.

Mai sunt şi printre drepţii noştri credincioşi unii care se lasă atraşi spre unele obiceiuri marginale Bisericii. Dvs. aţi auzit, desigur, că atunci când vă duceţi la spovedanie preotul ciţeşte mai întâi o rugăciune, şi în rugăciunea aceea este şi un text care cere iertare lui Dumnezeu pentru credincioşii care au fost la vrăjitoare sau la descântătoare.

În popor, care adesea face dovada unei înţelepciuni superioare, se zice despre unii ca aceştia că „lucrează cu necuratul”. Aceasta nu e credinţă în Dumnezeu, cu pricepere. Dimpotrivă, e fără pricepere.

Sa ne ferim de credinta intunecata

Să ne rugăm lui Dumnezeu potrivit rânduielilor noastre tradiţionale, şi Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre, fără să fim nevoiţi să ne ducem la astfel de intermediari. Cu adevărat, fac parte din categoria ce ţine de obscurantism, adică de o credinţă întunecată, căci acesta e tâlcul cuvântului: credinţă neluminată, credinţă fără pricepere.

Să rămânem fideli Bisericii noastre ortodoxe, care, aici pe pământul nostru românesc, a păstrat şi unitatea neamului, nostru românesc. Căci toţi cei care se rup de la credinţa noastră sfârşesc într-un fel sau altul prin a se rupe şi de unitatea neamului românesc. S-au legat de stăpânii care nu s-au născut şi n-au crescut în tradiţiile noastre. Deşi Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte mereu în Epistola I către Corinteni: „Nu se poate pune altă temelie decât cea pusă, şi care este Hristos”. Pe Imeneu şi pe Alexandru, Sfântul Apostol Pavel i-a dat Satanei (I Tim. 1, 19-20). E o sentinţă foarte aspră: adică să fie despărţiţi de Dumnezeu, despărţiţi de viaţă veşnică, să meargă la iad!

Tot Sfântul Pavel, în Epistola către Tit, spune despre unii ca aceştia: „De omul eretic, după o sfătuire sau două, te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit 3,10-11). Şi mai înfricoşător încă este un alt cuvânt al Sfântului Pavel, în Epistola către Evrei: „E cumplit lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).

Cine urmează Biserica, „Stâlpul şi temelia adevărului”, acela are poate milostivirea lui Dumnezeu şi de viaţă fericită aici şi dincolo, pe care să ne-o dea Dumnezeu tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here