Ceea ce nu este liber și conştient, nu are valoare personală

0
169

liber2O fiinţă umană pe calea unirii nu este niciodată micşorată în calitatea ei de persoană, deşi renunţă la voinţa proprie, la înclinările sale fireşti. Renunţând liber la tot ceea ce îi este propriu prin fire, persoana umană se realizează pe deplin în har. Ceea ce nu este liber, ceea ce nu este conştient nu are valoare personală. Lipsurile, suferinţele nu pot deveni o cale către unire dacă nu sunt acceptate în mod liber. O persoană desăvârşită este pe deplin conştientă în toate hotărârile: ea este liberă de orice constrângere, de orice necesitate firească. O persoană, cu cât înaintează mai mult pe calea unirii, cu atât este mai conştientă. Această luciditate în viaţa duhovnicească la autorii ascetici răsăriteni se numeşte cunoaştere. Ea se arată pe deplin pe treptele superioare ale căii mistice, ca fiind cunoaşterea desăvârşită a Treimii. De aceea, Evagrie Ponticul identifică Împărăţia lui Dumnezeu cu cunoaşterea Sfintei Treimi – conştiinţa obiectului unirii. Dimpotrivă, necunoaşterea, la limita ei extremă, nu ar fi nimic altceva decât iadul, cea mai de pe urmă cădere a persoanei. Viaţa duhovnicească – sporirea persoanei umane în har – este totdeauna conştientă, necunoaşterea fiind un semn al păcatului, „somnul sufletului“. Trebuie deci să fim mereu în stare de veghe, să ne purtăm ca fii ai luminii – ut filii lucis ambulate (Efes. 5, 8), după cuvântul Sfântului Pavel: „Surge, qui dormis, et exsurge a mortuis, et illuminabit te Christus“ (ibidem, 14). Sfânta Scriptură abundă în expresii referitoare la lumină, la iluminarea dumnezeiască, la Dumnezeu care este numit Lumină. Pentru teologia mistică a Bisericii de Răsărit acestea nu sunt metafore, figuri retorice, ci cuvinte exprimând un aspect real al dumnezeirii. Dacă Dumnezeu este numit Lumină, aceasta se face pentru că El nu poate rămâne străin experienţei noastre.

„Gnoza“, cunoaşterea dumnezeirii la nivelul ei cel mai înalt, este o forţă a luminii necreate, această experienţă însăşi fiind lumină: in lumine tuo videbimus lumen – „În Lumina Ta vom vedea lumină“ (Ps. 35, 10). Este tocmai ceea ce percepem şi realitatea prin care percepem trăirea mistică. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, experierea luminii, care este viaţa duhovnicească conştientă sau „gnoza“, descoperă prezenţa harului dobândit de persoana umană. „Noi nu vorbim despre lucruri pe care nu le ştim, spune el, ci dăm mărturie despre ceea ce ne este cunoscut. Căci lumina străluceşte deja în întuneric, în noapte şi în zi, în inimile şi în minţile noastre. Această lumină fără apus, fără schimbare, nestricăcioasă, care nu se întunecă niciodată, ne luminează; ea vorbeşte, activează, ea este vie şi dătătoare de viaţă, ea preschimbă în lumină pe cei pe care îi luminează. Dumnezeu este Lumină şi cei pe care îi învredniceşte să-L vadă Îl văd ca Lumină; cei care L-au primit L-au primit ca Lumină. Căci lumina slavei Sale premerge feţei Sale şi este cu neputinţă să Se arate altfel decât în lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină. Cei ce n-au primit această Lumină nu au primit încă harul, căci primind harul, se primeşte lumina dumnezeiască şi Dumnezeu… Cei care nu au primit-o încă, cei ce nu s-au împărtăşit încă din Lumină se găsesc mereu sub jugul legii, pe tărâmul umbrei şi al închipuirilor, sunt încă prunci ai roabei. Regi sau patriarhi, episcopi sau preoţi, prinţi sau slugi, mireni sau monahi, ei vor fi deopotrivă în întuneric şi călătoresc în beznă, dacă nu vor să se pocăiască aşa cum ar trebui. Căci pocăinţa este uşa care duce de la tărâmul întunericului la cel al Luminii. Deci, cei ce nu sunt încă în lumină nu au trecut cum se cuvine prin uşa pocăinţei… Robii păcatului urăsc lumina, temându-se să nu le dea la iveală faptele lor ascunse“. Dacă viaţa în păcat este uneori în mod voit inconştientă (închidem ochii ca să nu-L vedem pe Dumnezeu), viaţa în har este un progres neîncetat al conştiinţei, o trăire crescândă a luminii dumnezeieşti.

După Sfântul Macarie Egipteanul, focul harului aprins de Sfântul Duh în inimile creştinilor îi face pe aceştia să strălucească în faţa Fiului lui Dumnezeu ca nişte făclii. Acest foc dumnezeiesc potrivit voinţei omeneşti se aprinde uneori cu o lumină mai mare, alteori scade şi nu mai străluceşte în inimile tulburate de patimi. „Focul nematerial şi dumnezeiesc luminează şi încearcă sufletele. Focul acesta S-a pogorât peste Apostoli în chip de limbi de foc. Focul acesta i-a strălucit lui Pavel, i-a vorbit, i-a luminat mintea şi, în acelaşi timp, i-a orbit ochii, căci ceea ce este trup nu poate îndura strălucirea acestei lumini. Moise a văzut acest foc în rugul aprins. Acest foc l-a răpit pe Ilie de pe pămînt, sub forma carului în flăcări… Îngerii şi duhurile slujitoare lui Dumnezeu se împărtăşesc de strălucirea acestui foc… Acest foc alungă dracii şi zdrobeşte păcatele. El este puterea învierii, săvârşirea vieţii veşnice, luminarea sufletelor sfinte, statornicia puterilor cereşti“. Acestea sunt energiile dumnezeieşti, „razele dumnezeirii“ despre care vorbeşte Dionisie Pseudo-Areopagitul, puterile creatoare care pătrund universul şi se fac cunoscute în afara făpturilor, ca lumina neapropiată în care sălăşluieşte Treimea. Dăruite creştinilor de către Duhul Sfânt, energiile nu mai apar ca nişte cauze din afară, ci ca har, ca lumină lăuntrică ce preschimbă firea îndumnezeind-o. „Dumnezeu este numit Lumină nu după fiinţă, ci după lucrarea Sa“, spune Sfântul Grigorie Palama. Ca Dumnezeu, El se arată, se împărtăşeşte, poate fi cunoscut, El este Lumină. Dacă Dumnezeu este numit Lumină, aceasta nu se face numai prin analogie cu lumina materială. Lumina dumnezeiască nu are un sens alegoric şi abstract: ea este un dat al experienţei mistice. „Această experienţă dumnezeiască este dată fiecăruia după măsura lui şi poate fi mai mult sau mai puţin însemnată, după vrednicia celor care o simt“. Vederea desăvârşită a dumnezeirii devenite perceptibilă în lumina Sa necreată este „taina zilei a opta“; ea aparţine veacului viitor. Totuşi, cei ce sunt vrednici ajung să vadă „Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere“ (Mc. 9, 1) încă din viaţa aceasta, precum au văzut-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here