Ceea ce cartea ne spune prin cuvânt, icoana ne anunță și ne face prezent prin culoare

0
84

Pentru Răsăritul creștin, icoana este unul dintre obiectele sfinte în care se constată prezența; slujba sfințirii îi conferă un caracter miraculos: „Canal al harului pentru Virtutea sfințitoare” și locul „arătărilor”. Cel de-al șaptelea sinod ecumenic declară acest lucru foarte explicit: „Fie prin contemplarea Scripturii, fie prin reprezentarea icoanei, noi ne amintim de toate prototipurile și suntem introduși la ele”. Și sinodul de la 860 zice: „Ceea ce cartea ne spune prin cuvânt, icoana ne anunță și ne face prezent prin culoare”. „Când mă muncesc gândurile și mă împiedică să gust lectura, spune Sfântul Ioan Damaschin, mă duc la biserică. Vederea îmi este captivată și-mi face sufletul să-L laude pe Dumnezeu, mă uit cu atenție la curajul mucenicului, râvna sa mă înflăcărează; cad la pământ ca să mă închin și să-L rog pe Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului”. Căci acesta este prezent chiar în funcția sa de mijlocire și de comuniune.

icoanaDesigur, icoana nu are realitate proprie în ea însăși, ea nu este decât o scândură de lemn; dar tocmai pentru că își trage întreaga valoare teofanică din participarea la „Cel cu totul Altul”, nu poate închide nimic în ea însăși și devine un punct schematic al strălucirii prezenței. Absența volumul exclude orice materializare: icoana face să apară o prezență energetică în nici un fel localizată sau închisă, dar iradiind de jur împrejurul punctului său de condensare. Tocmai această teologie a prezenței este ceea ce distinge în mod clar icoana de tabloul cu subiect religios. Orice operă pur artistică se situează într-un triunghi închis: artistul, opera, privitorii. Artistul își exercită lucrarea și provoacă emoție în sufletul privitorului, ansamblul găsindu-se închis într-un imanentism estetic. Arta se situează printre bunurile emoționale care acționează prin sensibilitate. Or, arta sacră, pe drept cuvânt, se opune la tot ceea ce este suav și lacrimogen; se opune oricărui acord cu sufletele romantice, printr-o anumită uscăciune hieratică și prin lepădarea ascetică a constituției sale.

Icoana, prin caracterul ei sacramental, frânge triunghiul și chiar imanentismul său. Ea se afirmă ca fiind independentă, atât față de artist, cât și față se privitor, și provoacă nu emoția, ci apariția unui al patrulea element în raport cu triunghiul, transcendentul, a cărui prezență o atestă. Artistul dispare în spatele tradiției care vorbește, opera de artă devine loc teofanic, în fața căruia, nemaiputând să rămână un simplu spectator, omul se prosternează în actul de adorare și de rugăciune.

Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here