Ceasul deşteptător

0
52

Ceasul deşteptător (* Cuvânt de deschidere al Congresului V al Alianţei Civice, 1996)

Intervenţia mea este mai puţin un raport şi mai mult o încercare de definire a activităţii specifice a acestei organizații, de la a cărei înfiinţare au trecut mai bine de cinci ani şi care, în tot acest timp, a reprezentat o prezenţă vie uneori, influentă în mijlocul societăţii româneşti. Această punere în discuţie a definiţiei este necesară pentru simplul motiv că, atunci când a luat fiinţă, la sfârşitul acelui atât de tulbure an 1990, Alianţa Civică a refuzat orice încarnare prestabilită, inventându-şi propria definiţie, adaptată nevoilor dramatice ale momentului: soluţie originală, pe măsura originalităţii democraţiei noastre, a fost din prima clipă profund implicată politic, fără să fie partid, şi a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă.

Complexitatea, dând uneori impresia ambiguităţii, a acestei definiţii s-a născut din convingerea fermă că, pentru a schimba cu adevărat starea României, în acest sfârșit de orânduire și de mileniu, nu este suficient – chiar dacă e strict necesar – să se schimbe echipa de la putere: trebuie să se schimbe însuşi felul de a acţiona al poporului român.

Cu alte cuvinte, nu numai structurile politice, ci şi cele mentale trebuie înlocuite pentru a se schimba ceva cu adevărat. Iar paradoxul şi gravitatea situaţiei constau în faptul că urgenţa transformărilor politice răstoarnă ordinea firească, evolutivă, a lucrurilor și nu-și poate permite să aştepte schimbarea mentalităţilor pentru a schimba raportul de forţe politice.
Această viziune a presupus de la început asumarea în acelaşi timp a două demersuri esenţial diferite, chiar dacă pornite din aceeaşi rădăcină etimologică: unul civic şi altul politic; unul educativ, formativ, didactic, persuasiv, încercând să influenţeze straturi de conştiinţă formate îndelung şi pentru mult timp; celălalt trebuind să acţioneze direct, pragmatic, intervenind în evoluţia evenimentelor şi reacţionând la ele.

Aceste două demersuri s-au desfăşurat rareori separat şi în stare pură, de cele mai multe ori topindu-se într-un amestec de politic şi de civic care a determinat, pe de o parte, o eficienţă inedită, iar pe de altă parte, un şir întreg de reacţii specifice.

Reacţiile de iritare – adesea violente – ale puterii erau determinate de eficienţa amestecului şi le-am primit întotdeauna – oricât de periculoase şi de greu de suportat ar fi fost — ca pe nişte certificate de autenticitate a idealurilor în numele cărora ne opuneam. Relaţiile de iritare – ascunsă sau ne- ascunsă – a partenerilor sau foştilor parteneri din Convenţia Democrată s-au datorat modului constant în care am respins din politică politicianismul, pledând pentru o argumentare morală şi valorică a prestaţiei civice şi politice.

Ambivalenţa care ne defineşte a făcut din noi parteneri incomozi şi adesea intratabili pentru că, pe de o parte, inexistenţa, în ceea ce ne priveşte, a cointeresării (n-am acceptat niciodată principiul recompensei, „răsplata jertfei patriotice”) făcea imposibilă orice pertractare, iar pe de altă parte unghiul mai larg, mai detaşat de interesul de moment, sub care priveam noi lucrurile, crea o diferenţă o perspectivă care ducea adesea la reprezentări nu numai deosebite, ci şi de sens contrar.

Relaţiile care s-au creat au ținut de reciproce complexe, în acelaşi timp de superoritate şi de inferioritate, provenite mai ales din diferența unităţilor de măsură folosite: în timp ce unii înclinau să întărească oamenii după cât pot să ia, ceilalţi se încăpățânau să-i respecte după cât sunt în stare să dea. Importantă a rămas nu numai loialitatea absolută cu care am slujit Convenţia Democratică, ai cărei membri fondatori suntem – şi care, pe parcursul acestor cinci ani, a reprezentat singura parte a spectrului politic care a vrut să respecte fără rezerve, deşi cu atâta greutate, regulile jocului democratic -, ci şi felul uneori de-a dreptul dramatic în care dubla noastră natură ne-a făcut să răspundem pentru partenerii politici în faţa societăţii civile.

După cum, adesea, ne-am simţit responsabili în faţa celorlalţi, dar mai ales în faţa propriei noastre conştiinţe, pentru lipsa de consistenţă a societăţii civile româneşti.

M-am gândit adesea că, în punctul ei de pornire, Alianţa Civică a semănat cu ceea ce era creştinismul înainte de instituţionalizarea Bisericii: un grup din ce în ce mai mare de oameni pe care îi uneau credinţa, speranţa, iubirea şi persecuţiile pe care le suportau împreună, o şcoală de caractere, un amestec de altruism, de solidaritate, de încredere, de colegialitate. M-am gândit cu atât mai des la ceea ce ne place să numim „spiritul Alianţei Civice“ cu cât el se deosebeşte mai mult – și este circumscris mai sever – de o apatie din ce în ce mai generalizată şi mai ameninţătoare.

Am umblat mult prin ţară în ultimul timp. Am acoperit cu pasul arii pe care alţii le acoperă cu elicopterul, cu Internetul sau cu televizorul.

N-am fost propriu-zis în campanie electorală şi n-am îndemnat oamenii să aleagă între nişte candidaţi propriu-zişi, ci între sisteme, concepţii, mentalităţi; i-am îndemnat să judece cu propriul lor cap, dezbărându-se de dogme, prejudecăţi, exclusivisme, intoleranţe. În acest sens larg şi esenţial, Alianţa Civică se află în campanie de cinci ani. Pe termen scurt, în preajma alegerilor, această campanie devine electorală la propriu. Dar, chiar şi atunci, ne ocupăm mai mult de cei ce aleg decât de cei aleşi, având totuşi dreptul să le cerem aleşilor să merite să fie susţinuţi.

Căci pentru noi problema nu este de a schimba pur şi simplu nişte persoane aflate la putere cu altele, ci de a schimba o calitate politică, morală şi de competenţă cu o alta, de un nivel superior.

Folosirea unei grile bazate pe criterii valorice pentru desemnarea candidaţilor – introdusă la propunerea şi la insistenţele Alianţei Civice, în protocolul CDR – este singurul fel în care putem să oferim o soluţie reală unui electorat îndelung şi repetat dezamăgit.
Am umblat prin ţară şi am găsit peste tot oameni disperaţi, umiliţi de propriile greşeli, de propria neştiinţă şi incapacitate de a alege între posibilităţi pe care abia dacă le bănuiseră. Am găsit tineri trăind în propria lor ţară ca într-o sală de aşteptare, din care aşteaptă să plece indiferent în ce direcţie, cu primul tren – şi să nu uităm că tinerii sunt majoritari la această oră, în ţară -, tinerii care nu contează ca o forţă, pentru că nu funcţionează ca o forţă.

În lipsa unor modele – a căror absenţă o simt violent, chiar şi atunci când nu-şi dau seama sau îşi bat joc de asta -, ei refuză să voteze, fără să înţeleagă, măcar, că refuză în felul acesta să-şi determine, oricât de neînsemnat, propriul destin.

În acest timp, intelectualii reîncep să se închidă fiecare – propria cochilie, în propria operă, în propriile tranşee, unde îşi apără, împotriva politicii murdare şi a istoriei vinovate, numele bun, comoditatea personală sau interesul propriu; unii privesc mulţimea cu silă şi implicarea cu dezgust, fără să realizeze în ce tulburătoare proporţie aceste reacţii le-au fost programate de alţii. Pentru că, la urma urmei, a fi corupt nu înseamnă numai să furi, să dai sau să iei mită. Apatia ca formă de corupţie este poate cea mai gravă dintre formele de corupţie a spiritului colectiv, intrat, încet-încet, într-o îndelungată letargie civică, ii cărei direct rezultat este griparea mecanismului politic și eternizarea la putere a aceleiaşi echipe.

În aceste condiţii, problema politică este, în ultimă instanţă, una de natură civică, ecuaţia fiind la fel de adevărată şi prin răsturnare, şi totul derapând în rotirea sterilă a unui cerc vicios, unde nimic nu se schimbă, pentru că oamenii refuză să mai creadă în cineva, şi nu mai pot crede, pentru că nimic nu se schimbă.

De aici – din înţelegerea acestui fenomen cu rădăcini adânci nu numai in suferinţele mai mult sau mai puţin recente, ci şi în storia mai mult sau mai puţin îndepărtată – s-a născut Alianţa Civică şi ideea bipolarităţii ei, ca şi hotărârea aproape masochistă de a activa în permanenţă şi, în acelaşi timp, pe două niveluri: cel al învăţării alfabetului democraţiei şi cel al impunerii respectării lui, cel de profunzime şi cel de prim-plan, cel cu bătaie lungă şi cel cu efect imediat.
Am spus de la început că această intervenţie va fi în mică măsură un raport.

Totuşi, nu pot să nu menţionez că, dincolo de radicalitatea lui NU şi JOS (cum le place adversarilor noştri să ne definească) şi dincolo de activitatea neobosită de catalizator, mediator şi slujitor al Convenţiei Democratice, Alianţa Civică, împreună cu Fundaţia „Academia Civică”, pe care a creat-o în colaborare cu Solidaritatea Universitară, este iniţiatoarea unor proiecte de anvergură naţională şi chiar internaţională, dintre care cel mai cunoscut este Memorialul Sighet, aflat în curs de realizare sub egida Consiliului Europei.

Gândit în acelaşi timp ca un muzeu al gulagului românesc şi ca un centru internaţional de studii asupra comunismului, el funcţionează de pe acum – când încă n-am reuşit să strângem decât 5% din sumele necesare construcţiei – prin simpozioanele anuale de la Sighet, ale căror lucrări se publică în Analele Sighet (în pauză vor fi lansate două volume din această serie), prin înregistrările mărturiilor în cadrul programului de istorie orală, care se desfăşoară cu sprijin PHARE și cu concursul studenţilor de la facultăţile de istorie de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, în 20 de judeţe.

Consiliul Europei a publicat în limbile franceză şi engleză raportul oficial asupra proiectului Memorialului de la Sighet, iar traducerea în limba română a acestui raport, care a devenit cartea noastră de vizită, a fost tipărită la Bucureşti şi difuzată de Fundaţia „Academia Civică” întreprinzătorilor particulari, cu speranţa că aceştia vor sprijini material proiectul.

Numele sponsorilor şi donatorilor vor fi date publicităţii şi menţionate în inscripţia inaugurală a Memorialului. Pentru spaţiul de reculegere al Memorialului a fost lansat un concurs de arhitectură, la care participă zeci de arhitecţi şi ale cărui rezultate vor fi anunţate pe 6 martie.

Pe de altă parte, în următoarele zile va lua fiinţă, sub egida Fundaţiei „Academia Civică“, un centru de protecţie a monumentelor istorice, iar în următoarele luni, un centru de ecologie.

Toate aceste iniţiative şi eforturi, subordonate unui plan de perspectivă şi de profunzime, îşi propun să contracareze efectele spălării creierelor, care a dus – printr-o laborioasă şi diabolică activitate de 50 de ani – la crearea „omului nou“, personaj monstruos, lipsit de libertate şi de memorie, a cărui proliferare dizolvă orice embrion de societate civilă sau de stat de drept, două noţiuni în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria, povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv.

Persoanele care au dreptate împotriva tuturor sfârşesc prin a fi antipatizate de toată lumea.

Nu ştiu dacă, în aceeaşi situaţie, organizaţiile au aceeaşi soartă. Dar, chiar cu acest risc, nu pot să închei fără a aminti două împrejurări în care acest lucru s-a întâmplat, cu nocive consecinţe asupra societăţii româneşti. Am susţinut punctul 8 de la Timişoara, într-o perioadă în care principiile lui nu fuseseră încă adoptate în alte ţări. Acum, Cehia, care l-a transformat în lege, se află cu ani înaintea României pe drumul integrării europene şi atlantice. Îl susţinem în continuare, ca pe singura formă de eradicare politică a societăţii, şi nu pot să nu subliniez că singurul parlamentar care pledează – în condiţii din ce în ce mai dramatice – în Senatul României pentru transformarea lui în lege este membru fondator al Alianţei Civice.

Mă refer, bineînţeles, la domnul Ticu Dumitrescu.

Alt exemplu: în urmă cu aproape patru ani l-am invitat în România pe pastorul Joachim Gauck, organizând dezbateri publice şi conferinţe de presă în care şeful comisiei de analizare a dosarelor STASI din Bundestagul german a demonstrat că, în lipsa unei totale transparenţe, dosarele pot deveni rezervoare de tulburări şi instrumente de corupţie în mâna celor care le controlează. Dezgustătoarea luptă cu dosarele (adevărate sau false) care a devenit viaţa noastră publică în ultimul timp este o exactă exemplificare a acestei previziuni.

De la Berlin la Oceanul Pacific, zeci de popoare – printre care se numără, din nefericire, şi al nostru – au fost inoculate forţat cu boala somnului, un somn stăpânit de convulsii şi de coşmaruri, care a durat o jumătate de secol.

Este firesc ca trezirea dintr-o asemenea letargie să nu se facă uşor și să nu se facă de la sine. Alianţa Civică și-a propus de la început (şi nu a renunţat niciodată) să fie deşteptătorul care, cu orice risc şi prin toate mijloacele, să sune trezirea. Uneori, când somnul este prea adânc, iar cel care doarme este prea obosit sau bolnav, se întâmplă ca instrumentul trezirii să fie privit cu ură sau chiar distrus. Am supravieţuit, şi tot ce putem promite este că, în anul determinant pe care îl începem, sunetele alarmei noastre vor fi mai puternice şi mai exasperate de speranţa de a ne trezi şi prietenii, şi neprietenii. Este vorba despre o speranţă înţeleasă ca obligaţie şi ca efort existenţial, un efort care va înceta numai în clipa în care poporul român va realiza, în sfârşit, acea stare de continuă veghe numită societatea civilă.

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here