Descoperite în anul 1983, în Carolina de Sud, în timpul construirii unui terminal al unui aeroport, fosilele păsării botezate Pelagornis sandersi au pus în încurcătură mulți dintre paleontologii care le-au analizat. Pur și simplu, dimensiunile unei astfel de zburătoare ar fi făcut imposibil zborul. Însă situl în care oasele fosilizate au fost scoase la lumină era, acum 25 de milioane de ani, un fund de mare. Ceva le scăpa specialiștilor…
Capacitatea de zbor a unei păsări depinde de dimensiunile corporale și de forța generată de aripile acesteia. Datele oamenilor de știință indicau faptul că o deschidere a aripilor mai mare de 5-6 metri ar fi făcut zborul imposibil. Și, dacă această veche ipoteză scotea pe Pelagornis sandersi din rândul zburătoarelor, simulările computerizate au demonstrat că oamenii de știință se înșelaseră.
„Știința a avut o regulă clară cu privire la zbor, însă viața a găsit o soluție pentru a ocoli această regulă. Pelagornithidele erau creaturi desprinse parcă din paginile unui roman fantasy. Pur și simplu, nu mai există nimic asemănător astăzi”, declară paleontologul Daniel Ksepka, de la Muzeul Bruce din Connecticut, unul dintre autorii studiului.
Reconstituirea păsării preistorice pe baza fosilelor arată că aceasta avea o deschidere a aripilor de cel puțin 6,4 metri, dublu față de cea mai mare pasăre din prezent, albatrosul călător. Aceleași teste arată că greutatea lui P. Sandersi nu depășea 22-40 de kilograme, o greutate mai mare făcând imposibil zborul. Aripile sale erau atât de puternice încât la o simplă bătaie a lor, animalul înainta circa 22 de metri. Date fiind membrele inferioare destul de slabe, cel mai probabil pasărea cu pricina își lua zborul planând de pe stânci înalte. Ce nu a fost încă demonstrat este modul în care un asemenea gigant putea ateriza în siguranță.
Sursa: stiintasitehnica.ro
Jurnal Spiritual
