Ce trăim aceea suntem

0
173

ce traimÎn om se adună multă informaţie despre lume, pe care nici nu pretinde că ar deţine-o. Uneori cele acumulate se descoperă instantaneu, ca o sugestie surprinzătoare, dar şi necesară în momentul cunoaşterii. Aceste cunoştinţe nu sunt de o disponibilitate curentă, dar sunt cele mai trainice. Ele reflectă trăirea spontană a unei realităţi necunoscute. Se iscă dintr-o percepere nebănuită care ocoleşte simţurile şi contactul direct cu obiectul cunoaşterii. Omul se încredinţează lor, fără a ezita şi fără să se întrebe de veridicitatea lor.

Chiar dacă nu face eforturi deosebite să le înveţe, într-o împrejurare anumită mintea parcă s-ar lumina, dovedind că totuşi cunoaşte ceva. Şi, ceea ce cunoaşte, îl face sigur de sine, îl determină în modul său de a fi. Multe din aceste experienţe, care se produc cu participarea sa pasivă, îl deşteaptă spre a cunoaşte. Sunt nişte premise pregătitoare pentru ceva neasemuit de important.

Viaţa în esenţa ei nepătrunsă este o acumulare de secrete ale sufletului, trăite parţial şi inexplicabil. Omul nu-şi poate reflecta sinele său real. Ceea ce este mai important este ascuns, imposibil de reprodus. Aceasta înseamnă că trăirile de suflet, cele adevărate, sunt condiţionate de elemente improprii naturii umane. Simţurile care îl învăluie transmit nişte semnale vagi şi codate despre ceea ce se întâmplă în inima lui. Din evidenta sa incapacitate de a tălmăci realitatea în toată profunzimea ei, omul o triază. Cunoaşte după cum simte că trăieşte. La nivel de conştiinţă cunoaşte chiar mai puţin decât trăieşte; doar unele nuanţe descoperite în gânduri, formulate în cuvinte, materializate în fapte – ceea ce s-a identificat. Dincolo de acestea este o stare a trăirii de sine căreia i s-a găsit modalitatea de evaluare. O stare în care marele poet român Nichita Stănescu s-a autodefinit cu termenul hemografie – a scrie cu sine însuşi.

Cu toate că este ceea ce trăieşte, omul nu-şi poate reproduce întreaga viaţă interioară. Balansează între cunoaşterea de sine şi trăirea de sine care poate deveni împovărată, sau dimpotrivă – mai curată şi clară. Se află într-o ambiguitate dinamică a expunerii sale. Conştientizarea a ceea ce trăieşte este o sarcină deloc simplă. În afară de stările trăite omul mai are nevoie să cunoască multe lucruri despre sine, pentru a le înlătura pe cele dăunătoare şi ale îndrepta pe cele defectuoase. Din cauza acestora este în opoziţie cu sine, iar credinţa nu-i străbate întreaga fiinţă. Studierea sinelui îi scoate în atenţie tot mai multe şi neînţelese enigme despre ceea cine este. Din criză de soluţii recurge la compromisuri. Este nevoit să-şi elaboreze concluzia personală care îi substituie adevărul despre sine. Pe aceasta şi-o asumă ca pe o riguroasă responsabilitate faţă de propria persoană. De aceea, îndoielile nu-l părăsesc niciodată, iar în situaţii mai complicate este şovăielnic şi nesigur. În intelectul, intenţiile, ideile, meditaţiile sale se mişcă de parcă ar bâjbâi într-un tunel cu ieşirea blocată, în care aşteaptă o sclipire de lumină diriguitoare. Această lumină este Adevărul vieţii, care îl poate salva de întuneric. Dar, atâta timp cât nu-L cunoaşte, se bucură de un minim de cunoştinţe, care îl determină să combine şi să aleagă varianta optimală, între lucruri raţionale, convenabile şi plăcute.

Omul crede, de obicei, adevărul pe care îl înţelege, îl intuieşte, îl trăieşte în inimă, care este destul de consistent pentru a fi acceptat. Este bine dacă cunoaşte acest adevăr. La formarea lui, deopotrivă cu simţurile şi raţiunea, participă şi ochii inimii, cei interiori, care fac distincţii inaccesibile gândirii. Ochii inimii descoperă şi reflectă particularităţile unei realităţii la care, în mod obişnuit, omul nu poate ajunge. Vederea omului, în genere, începe în inima lui. Şi dacă ochii inimii sunt nevăzători, în om este încălcată continuitatea vederii. Din această pricină nu mai poate pătrunde în realitatea cea adevărată. Nu se mai poate bucura de o vedere şi o cunoaştere mai profundă, pentru că acţionează într-un plan mărginit de cogniţia senzorială. Operează cu termeni imprecişi: supărare – bucurie, plăcut – neplăcut, satisfacţie – dezamăgire, preferat – nedorit, fericit – plictisit etc.

Din toată informaţia care îl inundă, doar o parte se transformă în cunoştinţe veridice şi aplicabile. Acelea care ajung la minte şi pot fi verificate, precizate. De la trăire până la cunoaştere este o cale lungă şi întortocheată. Omul nu poate explica ceea ce n-a trecut prin minte şi n-a înregistrat conştiinţa. Cu toate că reacţia sa se bazează pe analiză, chibzuinţă, experienţa personală, ne-cunoaşterea şi ne-înţelegerea sunt neputinţe ale firii. Este dovada că în sufletul său circulă păcatul, obstacolul din calea cunoaşterii. Păcatul asimilat participă la investigaţii şi îi condiţionează cunoaşterea. Necunoaşterea este un gol pe care păcatul îl lasă după ce îşi ia partea lui din cunoaştere. Efectele şi sedimentele păcatului îi smălţuiesc sufletul, îi împietresc inima şi îi distanţează de ea mintea. Uzează mijloacele cunoaşterii. Acestea nu pot comunica suficient între ele. Conştientizând păcatul săvârşit şi pocăindu-se, omul recunoaşte că este sărac şi neputincios. Această recunoaştere este piatra de temelie a credinţei. Debarasarea de păcat şi redobândirea capacităţii de a cunoaşte este o problemă legată de credinţă. Dacă nu este tratată corect, rămâne nerezolvată. Credinţa îl ajută pe om să străbată îngrăditura necunoaşterii, îi descătuşează inima şi o face trăitoare de adevăr. În credinţă se descoperă adâncurile conţinutului vieţii. Omul trăieşte rezultatul credinţei sale. Revelaţia adevărului şi cunoaşterea celor necunoscute se datorează credinţei şi se produce într-o taină nepătrunsă care nu implică raţiunea. Pur şi simplu, omul nu ştie despre această legitate, deoarece înafara credinţei nu este simţită.

Credinţa lucrătoare este firul conectat la sursa din care se inspiră sufletul. Prin credinţă suntem electrizaţi şi îmbogăţiţi de adevăr. Descoperim înăuntrul nostru pe cele neştiute, neînţelese, inexplicabile. „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare”(Mc. 4,22).

Omul fără credinţă se superficializează, se încurcă în lucruri triviale, pentru că nu are  reperele adevărului. Nici nu are cine i le descoperi în trăirile aride care îl străbat. Se adaptează la lucruri care îi promovează personalitatea şi îi inhibă persoana. Urmează unor reguli şi acomodări care îl fac mult în afară şi puţin în interior. Această diferenţă este indicele principal al înstrăinării de sine, imperfecţiunea care lesne se identifică cu necredinţa. Fiind modelată după moravurile şi viciile mediului social, ea creşte în favoarea omului exterior. Este prăpastia despărţirii omului de sine, incapacitatea de a se conştientiza, de a trăi în deplin acord cu propriul eu. În ea îşi găsesc locul lor firesc minciuna, indiferenţa, ipocrizia, falsul, trădarea. Pe toate acestea şi încă pe multe altele în manifestări deschise şi ascunse le însumează necredinţa, care este un cifru al răului (păcatelor) din inimă.

Repere ortodoxe în educație” – Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here