Ce spun poveştile

0
94

Ce spun poveştile.
Dacă ne gândim cu atenţie la ceea ce alcătuieşte ansamblul copilăriei noastre, devine evident faptul că ea înseamnă numai o etapă de creştere şi dezvoltare şi chiar intelectuală. Ceea ce primim în copilărie ca experienţă de viaţă, din partea celor mari, ne urmăreşte tot restul vieţii. Mintea copilului deschisă pentru fenomene spirituale şi sentimentale o sesizează cu o sensibilitate pe care maturitatea a uitat-o de mult. Ceea ce percepe se întipăreşte ca element fundamental şi definitiv în structura personalităţii lui. Unul dintre aceste elemente fundamentale, considerat în mod fals ca un joc de copilărie, un mijloc de a potoli neastâmpărul, de a deschide pofta de lectură etc., îl constituie poveştile.

Noi, generaţiile trecute, am ascultat şi, mai târziu, am citit poveşti. L-am admirat pe prinţul cel viteaz, ne-am înfiorat atunci când Cosânzeana era răpită de zmeu, ne-am temut când vedeam parcă în faţa ochilor căsuţa cu acoperiş de turtă dulce, în care vrăjitoare cea rea îi ademenea pe copii.

În mod obligatoriu şi realist, în poveşti există binele şi răul, există acţiunile senzaţionale, eroice, faptele bune şi reacţiile răului care nu acceptă cu uşurinţă să fie biruit. Ele sunt de fapt un avertisment, care să ferească de rău. Să ne prevină a nu-l primi, a nu-l face…
E drept, astăzi copiii nu se sperie de o căsuţă a vrăjitoarei, ci, eventual, de duşmanul care pândeşte la colţ, pe ecranul computerului, cu o puşcă automată în mână. Triumfam când acesta este distrus, nu atât pentru că s-ar dori biruinţa binelui, ci pentru că învingătorii au un armament mai perfecţionat.

Tehnica să trăiască! E adevărat, mai există cei doi poli, binele şi răul, sub forme mai mult sau mai puţin modernizate, cu tehnica adusă la zi, adaptate acestui trist şi cenuşiu început de secol al XXI-lea.

Dar oare au copiii dorinţa, odinioară firească, a biruinţei binelui asupra răului? Li se dă să înţeleagă că ea este elementul care ne modelează viaţa, îi dă sensul fără de care se prăbuşeşte într-un început de infern? Au, în general, prezentă în minte, existenţa celor doi poli ai existenţei, cu semnificaţia lor fundamentală şi nu numai ca nişte termeni formali? Câteodată ne îngrozim auzind ceea ce spun ei cu inconştienţă. Nevinovăţia copilăriei?

Mai există ea ca mentalitate generală? Nu, a devenit din păcate o excepţie, în mare măsură, copiii încep să fie o anexă a maturilor, deformaţi de ceea ce li se repetă cu perseverenţă.

Ca să nu mai vorbim despre adolescenţi… Poveştile nu se scriu numai pentru copii, ci şi pentru oamenii „mari”. Privind cu mulţi ani în urmă, ne amintim că întâmplările lor au calitatea de simbol, ne spun ceva, ceva esenţial, plin de semnificaţii, cu consecinţe pentru toată existenţa.
S-o recunoaştem, odinioară, în copilărie, căutam frumuseţe şi farmec. Nu putem repeta destul: Ne tulbura basmul cu vrăjitoarea care răspândea groază. Făt-Frumos nu se lăsa înşelat şi dădea la iveală răutatea ei. Noi îl ajutam şi astfel ea se topea undeva în nimicnicie. Împreună cu Făt- Frumos o trimiteam în moarte, o dezarmam, o făceam neputincioasă, nu mai putea face rău…

Înţelegeam astfel că răul se distruge numai cu curaj şi hotărâre, asumându-ţi riscurile care decurg din orice acţiune curajoasă.

Şi acum? Rar ne mai încumetăm noi să facem acelaşi lucru, să aruncăm departe vălurile mincinoase ale răului care, ascuns sub ele, apare seducător şi tentant. Nu descoperim uneori în ele un aşa-zis „umanism”, văluri mincinoase ale unei „toleranţe care funcţionează numai pentru a distruge din conştiinţa noastră tradiţiile, credinţa, solidaritatea reală, convingerile şi adevărata moralitate? Mai avem curajul de a refuza mărul cu care suntem ademeniţi? A nu repeta o greşeală care nu poate avea, tot aşa ca odinioară, decât urmări distrugătoare? Şarpele ne oferă şi astăzi, cu aceeaşi seducţie, fructul distrugător. Ne încumetăm să-l dispreţuim?

Cu toate acestea, ne aflăm astăzi într-o realitate socială în care coordonatele fundamentale ale existenței noastre sunt împinse cu perseverenţă la periferia acesteia. Sociologia ignoră latura spirituală. Nume cunoscute în domeniul ei, ca Max Weber, clasicul sociologiei germane, sau etnologul francez Émile Durkheim, afirmă în teoriile lor pierderea importantă a semnificaţiei religiei.

Se vorbeşte cu emfază despre secularizare, fără să se ţină seama de adevărata ei semnificaţie istorică. Chiar dacă chiar sociologi cu autoritate, ca Hans Joas, nu acceptă „procesul linear de secularizare”, cum este el mereu pomenit, fără a menţiona „schimbul continuu între sacralizare şi desacralizare”. E suficient oare pentru a ne trezi luciditatea? Rezultatul? Trăim într-o lume de coşmar în care zilnic se comit crime pe care ne vine greu să le imaginăm. Ne înfăşurăm în vălurile mincinoase ale vrăjitoarei, amăgindu-ne că ele ne dau o înfăţişare inteligentă, rafinată.

Confundăm abjecţia cu lipsa de prejudecăţi, liberalismul cu spiritul de toleranţă, fals înţeles. În povestea noastră nu mai este loc pentru frumuseţe şi bine. În locul apei vii, despre care citeam în copilărie, descoperită de Făt-Frumos pentru ca să vindece şi să aline, ne bălăcim azi în mocirla unei lipse totale de simţ moral, sufocându-ne cu duhoarea ei, care jigneşte până şi necesitatea unei estetici elementare, neutre, departe de spiritualitate.

Europa, care până nu cu mulţi ani în urmă însemna cultură, istorie, literatură, artă, a devenit un nume care inspiră teama pentru ziua de mâine, datorii neplătite, o aritmetică ale cărei coloane de cifre au o valoare pe care nici nu ne-o putem imagina, catastrofe financiare, operaţii de bursă care duc omenirea la pieire, falimente spectaculoase, apariţii care provoacă dezgustul… Grecia nu ne mai amintește de grandioasa ei cultură clasică, de Platon, de Sofocle și Euripide. Grecia înseamnă astăzi oameni care nu mai au de lucru, care sunt concediaţi de azi pe mâine, care mor de foame împreună cu copiii lor. Spania nu mai înseamnă Picasso sau Cervantes, ci greve neîntrerupte, şomaj uriaş.

Italia e preocupată de scandaluri cu minore şi seniori dezmăţaţi. Ea nu ne mai sugerează nume ca Michelangelo sau Dante… Să mai continuăm?

Odinioară Socrate spunea: „Ştiu că nu ştiu nimic”. Politicienii noştri, mai marii Europei, cei care declară cu emfază că au găsit soluţii pentru această catastrofă, nu ştiu nici măcar această zicere! Încă nu şi-au dat seama că nu ştiu nimic şi că nu vor şti niciodată nimic, sau nu vor să facă nimic pentru omul de rând, pentru cel care are nevoie de ajutor. „Cu cât cineva are nevoie de mai puţin, cu atât se apropie de zei, care n-au nevoie de nimic”, mai spunea Socrate. Ne mai amintim aceste cuvinte? Mai credem noi în ele? Mai vrem noi să ne apropiem de zei?

Doar dacă zeii noştri se numesc lăcomia, poftele nesătule, dezmăţul, dorinţa de-a avea totul fără a face nimic, fără a da nimic în schimb.

Acestea sunt zeităţile la care ne închinăm. Ele poartă numele de impertinenţă, de dreptul de a comite orice murdărie fără a ne ruşina, dimpotrivă. Chipul vrăjitoarei sub vălurile ei amăgitoare este şi mai abject, depăşind orice putere de imaginaţie.
Ce ne rămâne oare? Poate doar să ne amintim cuvintele binecunoscutului regizor polonez Krzysztof Zanussi pe care le-am citat mai sus: „Cred că viitorul este în creştinism…”

Odinioară tragicul poet Hölderlin mărturisea: „Acolo unde există primejdia, creşte şi posibilitatea de salvare”. Să recunoaştem, era totuşi un optimist.

Poate că e cazul să devenim şi noi optimişti, cu condiţia să decidem calea pe care trebuie să pornim, să gonim vrăjitoarea cu vălurile ei mincinoase. Asta ar însemna inevitabil să punem în locul lor adevărul, onestitatea, dragostea de bine şi convingerea că numai în comuniunea cu ceilalţi, în dragostea pentru Creatorul care ne-a dăruit posibilitatea unei reale umanități şi-n dragostea de semeni, poate renaşte realitatea noastră, care va fi o poveste adevărată, cea a aspiraţiei către o lume nepătată.

O lume în care binele şi frumosul sunt coordonatele definitive ale vieţii. Şi atunci se pune în mod inevitabil o întrebare căreia, de cele mai multe ori, nu-i găsim răspunsul. Şi anume: ce înseamnă a trăi?

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here