Ce spaimă şi cutremur te aşteaptă suflete în ziua morţii!

0
486

tristeteVorbeşte pe larg despre împrejurările ce însoţesc moartea sfântul Chirii, patriarhul Alexandriei, în cuvântul la ieşirea sufletului. Găzduim aici un scurt exlc tras din acest cuvânt: „Ce spaimă şi cutremur te aşteaptă suflete în ziua morţii! Ai să-i vezi atunci pm groaznicii, sălbaticii, cruzii, nemilostivii şi neruşinaţii demoni, asemeni unor harapi mohorâţi ce te înconjoară. Doar vederea lor e mai crâncenă decât orice chinl Sufletul, văzându-i, e cuprins de tulburare, se agită, se şvârcoleşte, încearcă să se ascundă, cade la picioarele îngerilor lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri îl ţin; străbătând cu ei văzduhul si înăltându-se ei întâlnesc vămile care păzesc drumul de la pământ la cer şi care opresc sufletele şi le împiedică să se înalţe mai departe. Fiecare  vamă cercetează păcatele peste care este pusă; fiecarepăcat, fiecare patimă, are vameşii şi schingiuitorii săi. Ce frică, tremur şi nelinişte trebuie să simtă sufletul, văzând toate acestea până când nu se va pronunţa sentinţa definitivă, eliberatoare. Dureros, nenorocit, plin de gemete şi nemângâiat este ceasul nehotărârii. Puterile Dumnezeieşti stau împotriva feţelor duhurilor necurate şi înfăţişează cuvintele, gândurile şi faptele bune pe care le are sufletul, iar el, cuprins de frică şi cutremur, între îngerii care îl dispută cu demonii îşi aşteaptă fie achitarea şi eliberarea, fie osândirea şi pieirea. Dacă sufletul şi-a petrecut viaţa binecuviincios şi pe placul lui Dumnezeu şi s-a făcut vrednic de mântuire, atunci îl primesc îngerii, şi el purcede liniştit de acum către Dumnezeu, având ca însoţitori sfintele Puteri. Atunci se plineşte zicerea: au fugit necazul, boala şi suspinul. Atunci, slobozindu-se de duhurile viclene, puturoase şi groaznice, el merge în bucuria de negrăit. Dacă se adevereşte însă că sufletul a petrecut în trândăvie şi curvăsărie, va auzi glasul cel crâncen: „să fie luat nelegiuitul ca să nu vadă slava Domnului!” Şi-l ajung atunci zilele mâniei, suferinţei, nevoii şi strâmtorii, zilele beznei şi întunericului!… Sfinţii îngeri ai Domnului îl părăsesc şi-l răpesc demonii. Ei încep să-l bată fără milă, şi-l prăvălesc la pământ; descuind pământul ei vâră sufletul legat cu legături de nedesfăcut, în ţara întunecată si mohorâtă, în temniţele si ocnele adâncului iadului, unde sunt închise sufletele păcătoşilor adormiţi din veac, cum spunea Iov, în pământul întunecat şi mohorât, în pământul întunericului veşnic, unde nu este nici lumină nici viaţă pentru oameni, ci durere veşnică şi jale nesfârşită, şi plâns neîncetat, şi scrâşnet neamuţit şi suspine neadormite. Acolo se aude neîncetatul „vai! vai!”, acolo cheamă într-ajutor şi nu-i cine să ajute, acolo urlă şi nimeni nu-i izbăveşte.

Nu există posibilităţi de a reda nenorocirea de acolo, nu e cu putinţă a exprima durerea de acolo, amarul căruia îi sunt supuse sufletele surpate şi întemniţate acolo. Neputincioase sunt orice buze omeneşti să lămurească frica şi cutremurul ce-i cuprinde pe deţinuţii iadului: nu există buze omeneşte care să poată exprima tânguirea şi plânsul lor, ele gem neîncetat şi veşnic dar nu le miluieşte nimeni: slobozesc suspine adânci dar nimeni nu le aude: hohotesc, plâng în hohote, dar nu le izbă-veşte nimeni: cheamă si se zbat dar nimeni nu se îndură. Atunci – unde e fala acestei lumi ? unde slava deşartă ? unde desfătarea ? unde îmbuibarea ? unde nobleţea ? unde bărbăţia cărnii ? unde frumuseţea femeiască înşelătoare şi pierzătoare ? unde îndrăzneala neruşinată ? unde vesmintele luxoase ? unde dulceaţa murdară şi scârboasă a păcatului ? unde sunt cei ce se ung şi se parfumează cu uleiuri şi esenţe ? unde cei ce ben-chetuiesc cu timpane şi trâmbiţe ? unde împătimirea la bani şi avere şi nemilostenia care provine din ea ? unde mândria neomenească, căreia-i e scârbă de toti si care învaţă să te respecţi numai pe tine însuţi ? unde slava omenească goală şi deşartă, unde spectacolele şi celelalte jocuri ? unde hulitorii de cele sfinte, care trăiesc fără să muncească, lipsiţi de griji ? unde sunt hainele moi şi moile aşternuturi ? unde clădirile înalte şi porţile largi ? unde înţelepciunea înţelepţilor, subtilitatea retorilor şi savantlâcul ştiinţei deşarte ? Vai! cu toţii vor fi tulburaţi, se vor clătina ca uimiţi; înghiţită va fi toată înţelepciunea lor. O, fraţilor ! cugetaţi cum se cuvine să fim noi, care avem de dat socoteală de fiecare faptă a noastră, şi-n mare, şi-n mic! Chiar şi pentru “fiecare cuvânt deşert vom da răspuns Dreptului Judecător”.

Conform cu cele de mai sus a povestit despre sfârşi tul său şi oşteanul Taxiot: „Pe când muream am văzut în jurul meu nişte harapi. Erau îngrozitori la vedere; sufletul meu, cătând la ei s-a tulburat. Apoi am văzut doi tineri mândri, minunaţi, şi sufletul meu le-a ţâşnit drept în braţe. Am început să ne înălţăm fără întârziere prin văzhuh zburând, şi am ajuns la vămile ce păzesc! suişul şi opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă făceai cercetări cu privire la un anume fel de păcat: una despre minciună, alta cu privire la invidie, alta cu pri-l vire la mândrie; fiecare păcat are în văzduh pe schingiuitorii săi. Şi eu am văzut că îngerii ţin într-un căuş  toate faptele mele bune şi, scoţându-le, le compară cui faptele mele rele. Aşa am trecut de vămi. Când însă eram aproape de porţile cerului, am ajuns la vama curviei si străjerii ei m-au ţinut si mi-au înfăţişat toate păcatele mele trupeşti de curvie făcute din copilărie şi până acum. îngerii ce mă însoţeau au spus: „toate păcatele trupeşti pe care le-ai făcut în oraş ţi-au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit de ele”. La aceasta potrivnicii mei au zis: „dar ieşind din oraş ai preacurvit la ţară, cu nevasta agricultorului”. Îngerii, auzind aceasta şi negăsind o faptă bună cu care să-mi poată măsura păcatul meu, m-au lăsat şi s-au îndepărtat. Atunci duhurile viclene m-au apucat şi, schingiuindu-mă în bătăi, m-au adus pe pământ. Pământul s-a despicat; mi s-a dat drumul prin trecători înguste şi puturoase în adâncul iadului.

Cu deosebită amănunţime a povestit despre sfârşitul său preacuvioasa Teodora, ucenica marelui sfânt al lui Dumnezeu, Vasile cel Nou. Aici este redată pe scurt povestea ei. Ucenicul preacuviosului Vasile, Grigore, a întrebat-o (pe Teodora) în vedenie, despre împrejurările ce i-au însoţit moartea si care au urmat morţii.

Preacuvioasa Teodora i-a spus următoarele: „Fiul meu, Grigore! straşnic lucru mă întrebi, mi-e groază să-mi amintesc despre asta. Când a venit ceasul morţii mele am văzut feţe pe care nu le mai văzusem niciodată, am auzit cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată. Ce să zic ? Crâncene şi grele necazuri, despre care nu aveam nici o bănuială, m-au întâmpinat la moarte din pricina faptelor mele: dar cu rugăciunile şi cu ajutoru părintelui nostru Vasile m-am izbăvit de ele. Cum să-ţ: povestesc bolirea trupească, greutatea şi strâmtorarea cărora li se supun cei ce mor ? Ar fi ca şi cum cineva, eol, căzând într-un foc mare, arde, se topeşte, se preface în cenuşă: aşa e distrus omul de durerea morţii în ceasul amar al despărţirii sufletului de trup. Când, sfârşindu-mi-se viaţa, a venit vremea trecerii mele dincolo, am văzut o mulţime de harapi ce mi-au înconjurat patul. Feţele lor erau întunecate ca cenuşa şi smoala; ochii lor sunt ca jăraticul încins; vederea lor e atât de crâncenă ca însăşi gheena de foc. Ei au început să se agite şi să facă hărmălaie. Unii urlau ca fiarele şi dobitoacele, alţii lătrau ca câinii, alţii urlau ca lupii. Holbându-se la mine ei se schimonoseau cu turbare, mă ameninţau, se repezeau la mine scrâşnind din dinţi şi voind să mă sfâşie pe loc; între timp pregăteau condici şi desfăceau suluri pe care erau scrise faptele mele rele, de parcă ar fi aşteptat un judecător ce avea să vină neîntârziat. Sărmanul meu suflet a fost cuprins de o mare frică şi de mare cutremur. Nu doar că mă apăsa amărăciunea morţii dar şi aspectul înspăimântător şi furia groaznicilor harapi erau pentru mine ca o altă moarte si mai crâncenă. îmi răsuceam ochii în toate părţile ca să nu văd feţele lor de spaimă şi să nu mai aud vocile lor; dar nu mă puteam izbăvi de ei – că se răsuceau peste tot; şi nu era cine să-mi ajute. Când mi-am pierdut cu desăvârşire puterile, am văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, în chip de tineri de o frumuseţe negrăită. Veneau către mine. Feţele lor străluceau, privirea lor era plină de dragoste; pletele lor erau albe ca zăpada, albe cu reflexe aurii; veşmintele lor străluceau ca fulgerul; erau închingaţi cu brâuri de aur sub sân. Apropiindu-se de patul meu s-au aşezat pe partea lui dreaptă, vorbind încet unul cu altul. Văzându-i, m-am umplut de bucurie şi mă uitam cu drag la ei; harapii cei negri au icnit şi s-au retras puţin. Unul din tinerii luminoşi, întorcându-se cu mânie la întunecaţi zice: O, neruşinaţilor, blestemaţilor si întunecaţi si înrăiţi duşmani ai neamului omenesc ! De ce ne-o luaţi înainte cu venirea la căpătâiul răposatului ? şi de ce înspăimântaţi şi tulburaţi cu zbuciumul vostru tot sufletul care se desparte de trup ?  Dar nu vă prea bucuraţi acum i pentru că aici n-o să găsiţi nimic. Mila lui Dumnezeu  este cu acest suflet şi n-aveţi nici parte, nici sorţ de el.”  Când îngerul a încetat să vorbească harapii s-au repezit cu strigăte şi turbare şi au început să-mi arate faptele rele făcute din tinereţe şi strigau: n-avem nimic în ea ? dar păcatele acestea ale cui sunt ? nu ea a făcut asta şi asta ? Răcnind aşa ei stăteau şi-mi aşteptau moartea. Şi iată că a venit şi moartea, scoţând răgete de leu, groaznică la înfăţişare si semănând cu un om, numai că fără trup, făcută doar din oase omeneşti goale. Ea a adus  felurite unelte de chin: săbii, săgeţi, lăncii, secere, fierăstraie, securi, cârlige şi altele necunoscute mie. Vă zând acestea smeritul meu suflet s-a cutremurat de frică. Sfinţii îngeri au spus morţii: „nu tărăgăna; dezleagă  acest suflet de legăturile trupeşti; dezleag-o repede şi uşor; nu are cine ştie ce povară de păcate. Moartea s-a apucat de mine şi, cu o toporişcă mică, mi-a retezat întâi picioarele, apoi mâinile. Apoi, cu alte unelte, mi-a slăbit toate mădularele, separându-le după încheieturi, rând pe rând. Am rămas fără mâini şi picioare, trupul mi-a înţepenit şi nu mai puteam să mă mişc. Apoi mi-a retezat capul şi nu mi-l mai puteam clinti căci mi se făcuse străin. După asta mi-a pregătit într-o cupă un amestec şi, ducându-mi cupa la gură, m-a adăpat cu de-a sila. Băutura era atât de amară că sufletul n-a putut s-o îndure: a icnit şi-a ţâşnit din trup, smulgân-du-se cu putere.. Luminaţii îngeri l-au primit de îndată în mâinile lor. îndărătul meu am putut vedea trupul meu neînsufleţit, nesimţitor, nemişcat. Era ca si cum cineva, dezbrăcându-şi hainele şi lepădându-le jos, ar sta şi s-ar uita la ele: aşa mă uitam şi eu la trupul meu şi mă minunam. În vreme ce sfinţii îngeri mă ţineau, demonii, cu chipurile lor de harapi, ne-au înconjurat răcnind: „sufletul acesta are mulţime de păcate: să ne dea socoteală !” – şi-mi arătau păcatele. Sfinţii îngeri au început să-mi caute faptele bune şi cu harul Domnului, le găseau; ei adunau tot binele făcut cândva de mine cu ajutorul lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l pună pe cântar împotriva faptelor mele rele. Harapii, văzând aceasta, scrâşneau asupra mea din dinţi, pentru că voiau să mă smulgă fără întârziere din mâinile îngerilor si să mă pogoare în adâncul iadului. In timpul acesta a apărut pe neaşteptate părintele Vasile şi le-a spus îngerilor:

„Îngeri ai Domnului, sufletul acesta mi-a slujit din belşug la bătrâneţe; eu m-am rugat pentru el lui Dumnezeu şi Dumnezeu mi l-a dăruit. Cu aceste cuvinte el a scos din sân un săculeţ plin, de culoare roşie – mie mi se părea că acest săculeţ trebuie să fie plin cu aur – şi dându-l îngerilor, zise: „când veţi trece pe la vămile văzduhului iar duhurile viclene vor începe să-i tragă sufletul la răspundere, răscumpăraţi-i cu asta din datorii. Cu harul lui Dumnezeu sunt bogat, mi-am agonisit multă comoară cu sudoare şi trudă şi acum dăruiesc acest săculeţ sufletului care m-a slujit. Zicând acestea ne-a părăsit. Duhurile viclene au rămas nedumerite apoi au plecat tânguindu-se. Şi iarăşi a venit preacuviosul Vasile ducând cu el nişte vase cu ulei curat si cu mir scump. El le deschidea unul după altul şi le turna peste mine; m-am umplut de mireasmă duhovnicească şi am simţit că m-am schimbat, că m-am luminat. Preacuviosul zise îngerilor: „când veţi face cele de cuviinţă cu acest suflet, aduceţi-l să trăiască în lăcaşul pregătit mie de Domnul. Zicând acestea s-a făcut nevăzut, îngerii m-au luat şi am purces cu ei către răsărit.

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here