Ce înseamnă a trăi?

0
152

Ce înseamnă a trăi? Întrebat de curând, cu ocazia aniversării sale, despre felul cum percepe viaţa, Claude Chabrol, binecunoscutul regizor francez, spunea: „Pentru mine a trăi înseamnă a fi fericit.”
Ce înseamnă deci a trăi? În cursul veacurilor s-au dat nenumărate definiţii: a trăi înseamnă a-ţi satisface dorinţele, aspiraţiile, a te impune în faţa altora. A trăi înseamnă, nu rareori, a-i anihila pe ceilalţi, ca să te evidenţiezi, ca ei să nu te umbrească.

Ce înseamnă a trăi?

A trăi înseamnă a uita că de fapt totul este vremelnic.

Ca atare ar fi deci de dorit să laşi ceva după tine care să ateste că ai existat cu adevărat. Oare? Dar câte nu înseamnă? Câte nu afli în numărul de ani care-ţi sunt orânduiţi, despre viaţă şi despre tine, cel care o trăieşti? Şi de câte ori ţi se pare că ai atins cu adevărat fericirea, că te scalzi în ea ca într-o apă, uneori clară, alteori tulbure şi noroioasă?
Copil fiind, am văzut un film despre viaţa lui Rembrand. Nu mai ţin minte mare lucru. Mi-aduc aminte vag de termenii patetici şi întunecaţi în care era descrisă viaţa lui, cu prea puţine pete de lumină, pe care le-a aşternut pe pânză cu o măiestrie inegalabilă.

Câte insuccese, moartea celor dragi, lipsa de recunoaştere, îndoiala proiectată asupra lui însuşi, batjocura celorlalţi care nu pricepeau nimic din pictura sa nu se ascund sub penelul lui fermecat!

Mi-am reamintit peste ani doar scena finală: Bătrânul pictor în prag de moarte, află că marele lui tablou, „Rondul de noapte”, a fost azvârlit undeva într-un pod. Acolo se duce el să-l mai vadă încă odată, convins fiind că şi-a irosit fără rost viaţa. Cu osteneală urcă scara pe care o luminează cu o lumânare şi şterge cu mâneca hainei petecite praful care se aşternuse de-o palmă. Priveşte lung pânza dispreţuită şi spune: „N-am trăit degeaba!” Pentru civilizaţia noastră rece şi uscată, scena va părea poate lacrimogenă, romanţioasă şi superficială. Poate că şi este. Dar, orice s-ar zice, cuvintele rămân: „N-am trăit degeaba!” Şi după definiţia lui Chabrol, ele pot aduce fericire celui care le rosteşte. De fapt, totul este mult mai complicat.

Viaţa, pe care regizorul francez o simplifică în câteva cuvinte e din păcate mult mai încâlcită. E adevărat, ceea ce spune el este frumos, genial, optimist, chiar adevărat.

Dar şi o deformare profesională. Un regizor trebuie să caute în filmele sale expresiile cele mai impresionante. Să le caute şi în mentalitatea sa, tot ca deformare profesională. Ceea ce este de înţeles şi chiar de scuzat. Doar că oamenii nu sunt scenarii, pentru a le înzestra cu un final fericit, care să-i mulţumească pe ceilalţi.
Cu câtva timp în urmă, Dalai Lama, incontestabil o personalitate dotată cu un remarcabil simţ politic şi bun cunoscător al fenomenului mediatizării, a fost întrebat ce părere are de celibat.

Răspunsul a fost următorul: „E adevărat, ca şi animalele, oamenii au porniri sexuale care îi determină pe unii ca şi pe ceilalţi să se împerecheze. Fenomen foarte natural. Dar celibatul este un fenomen şi o stare care o cunoaşte şi o practică numai omul”…

Cuvintele lui au stârnit un mare entuziasm şi, de îndată, instituţia celibatului şi-a găsit vajnici apărători şi admiratori în rândul unui număr remarcabil de jurnalişti şi de reprezentant mediilor. Aceiaşi care, de un timp încoace, condamnă cu vehemenţă celibatul preoţilor catolici, forma lor obligatorie de viaţă, şi o stigmatizează ca pe un semn de dispreţ al realităţii, de înţepenire în nişte forme învechite etc., etc. Dar dacă o spune Dalai Lama? De ce?

Care este misterul acestei întoarceri bruşte de la o atitudine la cea exact contrară?

Devine încă o dată evident că părerile, opiniile, concepţiile sunt apreciate doar în funcţie de cei care le emit. Adevărul are prea puţină importanţă. În istorisirea lui Anthony de Mello se spunea că adevărul integral supără, e incomod, produce celui care îl mărturiseşte o mulţime de neplăceri. Cu atât mai mult, o persoană pe care mass-media n-o agreează, împotriva căreia se regizează o campanie de dezaprobare, de dispreţ, de distrugere voită, n-are nicio şansă când spune adevărul. Eventual, mici fragmente ale cuvintelor şi părerilor lui sunt primite cu unanimă aprobare numai dacă jurnalistul care le consemnează este simpatizat, admirat. Cu alte cuvinte, opinia publică nu acceptă părerile în sine, ci pe cel care le clamează.

Trebuie să recunoaştem, mentalitatea s-a schimbat, noţiunile noastre despre adevăr, linearitate de caracter, despre corectitudine şi onestitate, odinioară atât de preţuite, conform cărora erau judecaţi şi preţuiţi oamenii, nu mai au nicio valoare în fericitul secol al civilizaţiei noastre absolute. Astăzi ne închinăm la alţi zei.

Să ne amintim: când Moise a coborât de pe muntele Sinai, cei pe care-i condusese, scoţându-i din robie în numele Domnului Savaot, îşi făcuseră chipuri cioplite şi se închinau la alţi zei.
Zeii la care ne închinăm noi astăzi se numesc interes, lepădare de vechile valori și tradiţii, de credinţa în care au trăit părinţii noştri. Nu mai vrem să fim noi, cei dintotdeauna.
Și ce devenim, altceva? Ne punem vreodată această întrebare? Crezul lui Chabrol se deformează: Fericirea este astăzi un fals pe care-l proclamăm ca adevăr, cu care ne amăgim.
A trăi înseamnă a accepta minciuna, convinşi că spoiala ei de „modernitate” şi falsă onestitate ne face fericiţi. Şi prea târziu înţelegem, dacă înţelegem vreodată, că ne închinăm la zei mincinoşi, că nimeni nu ne scoate din robie, pentru că urâm pe cei ce spun adevărul, descoperindu-ne calea care ne-ar putea salva. Nu cumva devine evidentă necesitatea de a privi şi primi adevărul în sine, dezbăraţi de sentimentele pro şi contra pe care le nutrim pentru purtătorii lui? Oare ce ar trebui să facem? Poate ar trebui să călătorim cu un înger.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here