Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29)
„Când arhiereul şi cărturarii, păşind prin faţa Răstignitului de pe Golgota, îşi clătinau capetele şi spuneau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască, Hristos, împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem în El, ei desigur săvârşeau blasfemie. Dar mai făceau şi o eroare de ordin lingvistic, întreaga scenă sumar înfăţişată în Evanghelia de la Luca (23, 25) şi pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 şi urm.) şi Marcu (15, 29 şi urm.) transmite cititorului un fior profund realist şi autentic. Toate amănuntele vădesc referatul întocmit pe date culese la faţa locului şi par întru totul verosimile. Huu! strigă bătrânii şi fruntaşii lui Israel şi s-ar zice că şi comentează compătimitor şi ironic: pe alţii a ştiut să-i ajute, pe Sine iată că nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amăgitor, un naiv, singur şi-a făcut-o.
Şi apoi se justifică, îşi dau lor certificat de bună, raţională şi logică purtare: A, dacă s-ar ţine de cuvânt, dacă ne-ar da o dovadă de consecvenţă (şi care alta ar fi mai peremptorie decât coborârea de pe această cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepţi şi cu judecată ce ne aflăm de îndată L-am recunoaşte ca împărat. Dar aşa, pe ce anume să ne întemeiem credinţa? Lăsau să se întrevadă şi niţică nedreaptă milă pentru nenorocitul acela destul de tânăr, însă nu se puteau lepăda şi de un ton de biruinţă, nu puteau renunţa la minunatul prilej de a-L batjocori (în sfârşit, oficial şi legitim) şi dăscăli (profesoral şi nepărtinitor) pe Acel care le pricinuise atâtea supărări, temeri, iritaţii şi griji: şi erau grăbiţi, mai ales grăbiţi, considerent pentru care şi scurtaseră din plăcerea contemplării mersului sub arşiţa amiezii a osânditului cu unealta de tortură în spate şi făcuseră apel la Simon din Cirene. Aici însă, îşi acordau răgaz, se destindeau, îşi savurau triumful şi-l explicau: să Se mântuie, coborându-Se de pe cruce! Dacă vom vedea, vom şi crede! Şi aşteptau plini de bunăvoinţă şi înţelepciune.
Eroare lingvistică, de bună seamă. Căci nu numai că nu bănuiau pe Cine spânzuraseră pe lemn dar nu ştiau nici ce înseamnă „a crede” şi foloseau cuvântul fără a-l înţelege defel. Dacă, următor injoncţiunii arhiereşti, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care, grăieşte atât de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea îl ţinea ţintuit, cuvântul „credinţă” ar fi fost desfiinţat pentru totdeauna şi năvalnic s-ar fi înscăunat împărăţia lui Dumnezeu. Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la cunoştinţă în plinătatea evidenţei sale. S-ar fi impus ca atare şi ar fi redus la zero orice supravieţuire a enigmaticului verb „crede”. ”A crede” nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma „a crede pentru că”.
A crede înlătură orice dubiu, rezervă şi motivaţie. Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzută din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi senzaţional care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasăre colorată, după ivirea căreia arhiereilor şi tuturor celor aflaţi în perimetrul acela nu le mai rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenuncheze, să cânte osana.
Nu aşa însă lucrează dumnezeirea, nu aşa a înţeles Domnul verbul a crede ori de câte ori l-a rostit şi mai ales când S-a adresat lui Toma la opt zile după înviere. Textele pauliene toate arată că acest cuvânt de bază al creştinismului credinţa – se prezintă ca străin de orice dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Să vedem şi să credem, spun arhiereii, şi contradicţie mai acută nici că se poate să fie. Dacă vedeau nu mai avea nici o noimă să creadă, nici că s-ar mai fi putut să creadă din moment ce „vedeau cu ochii” ce le impunea evidenţa cu irezistibila-i putere de ridicare a oricărei şovăieli.
A crede înseamnă a nu vedea. Sfântul Apostol Pavel e cât se poate de limpede: „Dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.” (Evr. 11,1) Sau încă: „Neprivind la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd.” (2 Cor. 4, 18) întreg capitolul 11 al Epistolei către Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 şi urm. Ori Efes. 3, 17 şi urm. Arată şi ele desluşit că entitatea principală în relaţia dintre om şi Dumnezeu nu are nimic de-a face cu „negrul pe alb”, revolverul fumegând (smoking gun) al englezilor, flagrantă certitudine, indubitabilul. Şi totuşi ea e condiţia şi esenţa: „Dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completează perfect cele de mai sus: „Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte şi înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca, credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat reformaţii francezi memoria amiralului de Coligny înscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: „A rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.”
A crede e cu totul altceva decât aparent asemănătorul „a crede pentru că” şi nu are nici o legătură cu simţul văzului îndeobşte socotit cel mai ferm şi mai neinselator. Tocmai pe acesta – atât de sigur de sine – îl contrazice uneori şi-l îndepărtează. A crede este a crede pe nevăzute, a chezăşui (şi au fost epoci în istorie când chezăşuirea aceasta s-a plătit cu viaţa) aserţiuni neverificate experimental, neprobate pe căile simţirii. Credinţa în textele pauliene e mai ales apropiată de alte trei elemente: libertatea (opusă robiei), duhul (opus literei) şi bucuria (opusă întristării). Câtuşi de puţin de fapte categorice, semne univoce şi fenomene vizuale imperative.
Credința se identifică aşadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard şi existenţialiştii aveau să numească risc, pariu, aventură; Andre Gade, act gratuit; Henri Bremond, poezie pură. Un act nemotivat înţelegi, exclamă Gade dintr-o dată cuprins de entuziasm, înţelegi, un act neîntemeiat, cu totul fără cauză, explicaţie, raţiune, plauzibilitate, închis în el însuşi! Doar că pentru a exemplifica Gade (în Beciurile Vaticanului) alege o crimă lipsită de interese materiale şi coerentă, un asasinat sine ira et studio. Dacă însă e dată la o parte pilda (şi ea, în bună parte, ironică), calificanții lui Gade se aplică întocmai credinţei şi o descriu fără greş.
Nu cred pentru că dispun de cutare dovezi. Dovezile ştiinţifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. Pot, eventual, întări credinţa (cu toate că şi acest mod de exprimare e greşit: o credinţă adevărată nu poate fi mărită din afară, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideraţii relative şi supuse intepretarilor); îi pot da, în faţa oamenilor, o justificare raţională; ceea ce nu-i neapărat de dispreţuit, dar şi deloc decisiv. Nici dovezile cele mai înduioşătoare şi mai ştiinţific controlate nu constituie o excepţie (cum ar fi giulgiul de la Torino).
Coborârea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrângere, de siluire a voinţei şi libertăţii, de înlocuire a credinţei prin evidenţă. Cercetarea atentă a textelor evanghelice şi meditarea lor ne îndeamnă să ajugem la concluzia că nu acesta a fost „stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidenţe, cu dovezi, ci parcă dimpotrivă, în mod tainic şi dubitativ I-a plăcut să procedeze, lăsând totdeauna posibilitatea sesizării unei doze de incertitudine şi a conceperii validităţii unei îndoieli.
Iisus nu ne-a lăsat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu există decât cel întipărit pe marama Veronicăi şi cel destinat regelui Agvar – amândouă pierdute; de confirmări independente – cum le place englezilor a grăi – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricând şi de către oricine a fi contestate ca părtinitoare şi datorate unor partizani, deci nu „obiective”; ba şi ca tardive şi prelucrate post factum; până şi puţinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tânăr ori Iosefus Flavius a fost învinuit de interpolări; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, ţin numai de foarte relativa filosofie.
S-ar zice că Hristos a făcut totul pentru ca să nu putem invoca acte sigure şi tangibile, pentru a nu fi trecut în rândul personajelor istorice. Pentru ca să nu scadă nimic din minunata valoare a oricărui act de credinţă ci a-i păstra integral puterea, virtutea şi originalitatea. Dovezi certe în sens material, juridic şi ştiinţific nu avem şi nici nu vom avea până la plinirea vremii şi la a doua venire, când, fireşte, va dispărea şi credinţa, precum şi Sf. Pavel constata la I Cor. 13.
Domnul, ce anume cere de la noi? Să credem, act „absurd”, ilogic, acauzal şi de netălmăcit în limbaj concret, sminteală şi nebunie în ochii inteligenţilor greci ori nenumăraţilor inşi de bun simţ de pe întinsul lumii vechi.
Fii ai libertăţii, nu ai robiei, suntem trataţi cu deferenţă: nu ni se impune nimic, nu ne constrâng evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (şi mieroase) glasuri de vrăjmaşii lui Hristos; ceea ce ei – cu atât de perfida ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior căreia credinţă îşi pierdea sensul.
„Credinţa mea”, declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limbă franceză, aprigul convertit, „credinţa mea nu se sprijină nici pe raţiunea mea nici pe mai mult ori mai puţin certele percepţii ale simţurilor mele; ea ţine de un simţământ lăuntric, de o siguranţă dobândită prin dovezi lăuntrice.”
Desigur că verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabulă atât de greu de înţeles, definit şi precizat să constituie miezul creştinismului? Nu ar fi putut Dumnezeu şi Apostolii Săi găsi o alta mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi la urma urmei – de ce nu? – Mai puţin scandaloasă şi derutantă pentru oamenii de ştiinţă raţionalişti şi logicieni care nu sunt toţi şi negreşit de cealaltă parte a baricadei ori zăvorâţi în prejudecăţi?
Dar dacă ne adresăm ştiinţei, aflăm că şi acolo substantivul de bază folosit pentru a lămuri alcătuirea şi menţinerea universului e tot unul prea puţin logic, prea puţin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen şi el aferent domeniului afecţiunii şi sentimentelor, un termen şi el piatră de poticnire pentru acea matematică şi material de rigoare presupusă ştiinţei şi în special astrofizicii, astronomiei şi mecanicii. Cuvântul cheie al organizării cosmice se numeşte atracţie universală. Atracţie! Căci legea gravitaţiei aceasta nimic altceva este, în cuvintele însăşi ale formulatorului ei. Şi ce altceva poate fi mai duios, mai gingaş, mai nedefinit, mai puţin solemn şi rece!
Iată pentru care pricină şi verbul a crede şi substantivul credinţă trebuie să işte mai potolită uimire într-un domeniu ca al religiei; atracţia şi credinţa sunt – în fizica universului ori în inimile oamenilor – deopotrivă de neconcordante cifrelor, severităţii, sistematicii, deopotrivă de „ne-științifice” în sensul pedant al calificativului.
Dintr-o înţelegere mai atentă a verbului a crede îmi pare că rezultă numeroase consecinţe. Trei se arată vrednice a fi menţionate aici pe scurt:
1. De vreme ce esenţa o constituie credinţa, se poate afirma că actele de asceză se bucură numai de o valoare şi o însemnătate individuală şi educativă. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajută să pricepem o enunţare la prima vedere îndrăzneaţă. Se întreabă Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred în Hristos rabdă porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite să piară prin întrebuinţare potrivit unor rânduieli şi învăţăminte omeneşti, conchide: „unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune în păruta lor cucernicie, în smerenie şi necruţarea trupului dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului.” Ascezele, aşadar, nu sunt osândite ori minimalizate, însă li se delimitează câmpul gravitaţional, magnetic şi valoric: sunt bune ca acte de înfrângere şi smerenie, ca „exerciţii spirituale”, ca disciplină, dar nu atrag prin ele însele ceea ce numai harul, credinţa şi faptele bune, laolaltă, ne pot face să dobândim.
2. Se cade să nu ne lăsăm ispitiţi de vrajă (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care ştiu că „Hristos n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (ştiinţifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stâncă de granit a credinţei”.
Toate argumentele filosofice, istorice ori ştiinţifice sunt supuse relativităţii acestor discipline mereu schimbătoare. Ptolemeu l-a înlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. În aşteptarea zilei când, probabil, tahioni ori alt fenomen încă neobservat ori alte calcule vor pune în discuţie teoria relativităţii.
3. Dacă prin credinţă ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de Hristos, dacă ea este calea cea bună spre mântuire, nu e mai puţin adevărat că fără fapte credinţa e moartă (Iacov 2, 17). Mai mult decât atât: aici pe pământ „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10). Credinţa, s-ar putea spune interpretând cuvintele apostoliceşti, e suficientă în relaţia de tip eu-tu dintre credincios şi Mântuitorul său. Dar în relaţia mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mântuirea implică şi mărturisirea credinţei, curajul de a o proclama public, în faţa celorlalţi, de a nu te lepăda ori ruşina de Hristos şi de credinţa ta. Verbul a crede ajungând astfel în dublu chip fundament al nădejdii, mântuirii. După cum spre a ne dovedi sinceritatea şi seriozitatea credinţei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea şi neruşinarea în faţa semenilor trebuie să o mai şi mărturisim „cu gura”, către exterior. Pentru că nu credem în Hristos numai în calitatea noastră de fiinţă individuală, de suflet incomparabil, ci şi de om-in-lume, de om-printre-oameni.
Cred, Doamne, şi mărturisesc. Copula este capitală şi de neevitat: amândouă verbele ne condiţionează, ne caracterizează, ne fac întru adevărat fii ai Tatălui ceresc. Astfel încât concluzia nu poate fi alta decât: nu „a dovedi” este completarea lui „a crede”, ci „a mărturisi”. Şi dacă-i vorba aşa, oare nu faptele bune şi mărturisirea nereticenta a credinţei sunt cele mai bune dovezi ale credinţei? Credinţa nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are însă nevoie să fie dovedită.
Faptele bune şi mărturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede într-o putere şi-i dau încărcătură energetică şi duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în al cuvintelor, din al ideilor în al acelor „idei-forţă” despre care a scris Alfred Fouillee”.
Sursa: ortodoxia.md
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
