Ce este teologia mistică?

calugarÎntr-un anume sens, orice teologie, întrucât face arătarea tainei dumnezeieşti, deci a datelor revelaţiei, este o teologie mistică. Pe de altă parte, adesea teologia este opusă misticii, aceasta din urmă fiind socotită ca un domeniu inaccesibil cunoaşterii, ca o taină negrăită, ceva ascuns care poate fi mai degrabă trăit decât cunoscut şi care nu se dezvăluie atât prin vreo putere de percepere a simţurilor sau a priceperii noastre, cât printr-o experienţă anume, care este mai presus de facultăţile noastre de înţelegere. Dacă ne-am însuşi întru totul această ultimă părere, opunând în mod hotărât mistica teologiei, am ajunge în cele din urmă la teza lui Bergson care, în Les deux sources de la morale et de la religion, deosebeşte „religia statică“ a Bisericilor – religie socială şi conservatoare – de „religia dinamică“ a misticilor, religie personală şi înnoitoare. În ce măsură avea dreptate Bergson când afirma o atare opoziţie? Este greu de dezlegat o astfel de întrebare, cu atât mai mult cu cât la Bergson cei doi termeni pe care îi pune în opoziţie în domeniul religios se întemeiază pe cei doi poli ai viziunii sale filosofice despre univers: natura şi elanul vital. Dar, independent de atitudinea bergsoniană, adesea se exprimă părerea conform căreia mistica ar fi un domeniu rezervat câtorva, o excepţie de la regula comună, un privilegiu acordat cîtorva suflete ce s-ar bucura de trăirea adevărului, pe câtă vreme celelalte ar trebui să se mulţumească doar cu o supunere mai mult sau mai puţin oarbă faţă de dogmă, care s-ar impune din afară, ca o autoritate coercitivă.

Adâncind această opoziţie, se merge prea departe, mai ales dacă se constrânge puţin realitatea istorică; se ajunge astfel la un conflict între mistici şi teologi, între duhovnici şi prelaţi, între sfinţi şi Biserică. Este suficient să ne amintim de numeroasele pasaje din Harnack, de Viaţa Sfântului Francisc a lui Paul Sabatier, precum şi de alte lucrări, scrise cel mai adesea de către istorici protestanţi.

În tradiţia răsăriteană nu s-a făcut niciodată o distincţie netă între mistică şi teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeieşti şi dogma afirmată de Biserică. Cuvintele rostite acum un veac de către un mare teolog ortodox, Mitropolitul Filaret al Moscovei, exprimă exact această atitudine: „Nici una dintre tainele înţelepciunii celei mai ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu totul mai presus de noi (transcendentă), ci se cade să ne potrivim mintea cu toată smerenia spre contemplarea celor dumnezeieşti“. Altfel spus, dogma care exprimă un adevăr revelat, care ne apare ca o taină de nepătruns, trebuie să fie trăită de noi ca o lucrare în decursul căreia, în loc să adaptăm taina modului nostru de înţelegere, va trebui, dimpotrivă, ca noi să veghem pentru ca să se petreacă o schimbare adâncă, o prefacere lăuntrică a duhului nostru, spre a ajunge capabili de trăire mistică.

Departe de a fi opuse, teologia şi mistica se sprijină şi se întregesc reciproc. Una este cu neputinţă fără cealaltă: dacă trăirea mistică este o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, teologia este o expresie, spre folosinţa tuturor a ceea ce poate fi încercat de fiecare. În afara adevărului păstrat de Biserică în totalitatea ei, experienţa personală ar fi lipsită de orice siguranţă, de orice obiectivitate; ar fi un amestec de adevăr şi minciună, de realitate şi iluzie, ar fi „misticism“ în înţelesul peiorativ al cuvântului. Pe de altă parte, învăţătura Bisericii nu ar avea nici o influenţă asupra sufletelor dacă nu ar exprima o trăire oarecum lăuntrică a adevărului dat într-o măsură diferită fiecărui credincios. Aşadar, nu există mistică creştină fără teologie, dar, mai ales, nu există teologie fără mistică. Nu din întîmplare tradiţia Bisericii de Răsărit a rezervat denumirea de „teologul“ numai pentru trei scriitori sacri, dintre care primul este Sfântul Ioan, cel mai „mistic“ dintre cei patru evanghelişti, al doilea, Sfântul Grigorie de Nazianz, autor de poeme contemplative, al treilea, Sfântul Simeon, supranumit „Noul Teolog“, care proslăveşte unirea cu Dumnezeu. Mistica este, aşadar, socotită drept desăvîrşirea sau piscul întregii teologii, drept teologia prin excelenţă.

Spre deosebire de gnosticism, în care cunoaşterea în sine constituie scopul gnosticului, teologia creştină, în ultimă instanţă, este dintotdeauna un mijloc, un ansamblu de cunoştinţe care trebuie să servească un scop care este mai presus de orice cunoaştere. Această ţintă ultimă este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, cum îi spun Părinţii greci. Ajungem astfel la o concluzie care poate părea paradoxală: contemplaţia creştină ar avea un înţeles mai ales practic, şi aceasta cu atât mai mult cu cât este mai mistică şi cu cât ţinteşte mai de-a dreptul către scopul înalt al unirii cu Dumnezeu. Întreaga desfăşurare a disputelor dogmatice susţinute de Biserică de-a lungul veacurilor – dacă o privim din punct de vedere pur duhovnicesc – ne apare stăpînită de grija statornică pe care a avut-o Biserica de a păstra pentru creştini, în fiecare moment al istoriei sale, posibilitatea de a atinge deplinătatea unirii mistice. Într-adevăr, Biserica luptă împotriva gnosticilor spre a apăra însăşi ideea de îndumnezeire ca scop universal: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată devein dumnezei“. Ea afirmă, împotriva arienilor, dogma Treimii celei deofiinţă, deoarece Cuvântul, Logosul, este Cel ce ne deschide calea spre unirea cu dumnezeirea şi, în cazul în care Cuvântul întrupat nu ar fi deofiinţă cu Tatăl, dacă nu ar fi Dumnezeu adevărat, atunci îndumnezeirea noastră nu ar fi cu putinţă. Biserica osândeşte nestorianismul, spre a înlătura zidul prin care acela voia să despartă în Hristos Însuşi pe om de Dumnezeu. Ea se ridică împotriva apolinarismului şi a monofizitismului spre a dovedi că adevărata fire omenească, fiind asumată în toată deplinătatea ei de către Cuvântul, întreaga noastră fire poate să intre în unirea cu Dumnezeu. Ea se luptă cu monoteliţii, pentru că fără de unirea celor două voinţe, a celei dumnezeieşti şi a celei omeneşti, nu s-ar putea ajunge la îndumnezeire: „Dumnezeu l-a creat pe om numai prin voinţa Sa, dar nu-l poate mîntui fără concursul voinţei omeneşti“. Biserica iese biruitoare din lupta pentru icoane, afirmînd posibilitatea de a exprima realităţile dumnezeieşti în materie, simbol şi garanţie a sfinţirii noastre. În celelalte probleme care apar rând pe rând cu privire la Sfântul Duh, cu privire la har, cu privire la Biserica însăşi – problemă dogmatică a epocii în care trăim – preocuparea centrală, preţul luptei rămîne tot posibilitatea, felul sau mijloacele de unire cu Dumnezeu. Întreaga istorie a dogmei creştine se desfăşoară în jurul aceluiaşi nucleu mistic, mereu apărat cu arme felurite împotriva numeroşilor potrivnici de-a lungul vremurilor ce s-au scurs.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit                

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here