Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţilor, năzuieşte să-şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi buna întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.
În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine?
Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminare şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune:„Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde”?(Matei 16,26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese virtuţi creştine. Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă a credinciosului, iar altele fiecare care parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.
Ce este cinstirea de sine?
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia cu care Dumnezeu l-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Cu mintea sa credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-l deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1,26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al Duhului Sfânt”(I Corinteni 6,19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de bună seamă, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile şi vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.
În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine?
Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte prin ferirea de fapte rele, care întunecă şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el;iar pe de altă parte, prin săvârşirea de fapte bune care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.
Ce este cinstea sau numele cel bun?
Cinstea, numele cel bun sau onorarea este recunoaşterea de către ceilalţi semenia vredniciei morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de a-şi îndeplini conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine. În Sfânta Scriptură se spune că „Un nume bun este mai de preţ decât”(Pilde 22,1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
Care sunt foloasele cinstirii de sine?
Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea este creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Sursa: ”Credința Ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
