Credinţa este legătura zidirii cu Dumnezeu Creatorul şi mijlocul legăturii acesteia cu atotmântuitoarea pronie. Prin mijlocirea credinţei Dumnezeu S-a descoperit în zidirea Sa şi prin aceasta firea şi-a cunoscut propria menire, dar mai cu seamă omul. Oare şi cunoaşterea dumnezeieştii milostiviri, care ne-a condus spre replăsmuire şi mântuire, nu prin credinţă am dobândit-o?
După cădere, firea omenească a fost dezgolită de toate bunătăţile şi s-a supus stricăciuni şi morţii. Fără credinţă, niciodată nu s-ar fi îndreptat lucrurile. Nici un alt mijloc nu ne-a rămas pentru mângâiere şi tămăduire decât credinţa în Ziditorul lumii.
Pe Acela pe Care L-am lepădat prin neascultare, Îl rechemăm prin credinţă şi readucem în noi înşine şi în mediul nostru de viaţă atotputernicul har dumnezeiesc, reuşind să revenim pe calea cea dreapta. Necredinţa este lepădarea pusă în practică; credinţa este mărturisirea, care va provoca echilibrul şi numai prin mijlocirea ei va fi restaurată ordinea (rânduiala).
Credinţa, după Apostolul Pavel, este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Credinţa este primirea lucrurilor, pe care suntem neputincioşi să le cercetăm şi să le comparăm în mod practic. Prin credinţă primim lucrurile şi înţelesurile suprafireşti şi, de asemenea, pe Dumnezeu, Cel ce Se face cunoscut prin mijlocirea lucrărilor Sale nezidite. Dumnezeieştile făgăduinţe, care sunt în întregime ţinta şi scopul nostru, şi toate nădejdile şi aşteptările noastre, le aşteptăm şi le nădăjduim prin credinţă.
Apostolul Pavel sprijină pe această credinţă toate luptele şi răsplăţile sfinţilor. Credinţa ne dăruieşte nădejdea şi aşteptarea veacului ce va să fie şi nouă, celor ce ne aflăm acum în luptele duhovniceşti. Prin urmare, credinţa este mijlocul şi elementul integral, care ne leagă de viitor şi de adevărata noastră patrie. Pe bună dreptate se face vădită răsplata credinţei pentru strămoşii noştri. „Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” (Romani 4,3). Acel „fără de Mine nu puteţi face nimic” (loan 15,5)
Şi „toate le putem întru El” (vezi Filipeni 4,13) cer, ca mijloc al legăturii cu Dumnezeu, credinţa.
Felurile credinţei sunt două. Primul priveşte creanţa în adevărurile Bisericii, dogmele. Celălalt este, potrivit Sfinţilor Părinţi, „creanţa vederii duhovniceşti/ a contemplării”. Aceasta trebuie nouă pentru ca să ne găsim echilibrul în această vale a exilului pământesc în care ne aflăm.
Puterea susţinătoare a lui Dumnezeu se manifestarea lucrare dumnezeiască a proniei Sale, prin care conservă şi susţine toată zidirea. Această putere dumnezeiască o invocăm chemând-o atunci când ne aflăm în orice fel de nevoi şi credem că vom fi auziţi. Dumnezeu însuşi ne provoacă spre aceasta atunci când spune: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22), „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23) şi „Credinţa ta te-a mântuit” (Matei 9,22). Prin urmare, credinţa este colacul de salvare absolut al nefericirii noastre, pe care nimeni niciodată nu trebuie să-l lepede.
De vreme ce credem în pronia părintească a lui Dumnezeu, care spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7), o invocăm cu osârdie şi rezolvăm prin credinţă tot ceea ce ne preocupă.
Dialoguri la Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
