Ce este comunicarea?

Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba româna un „frate bun”, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim de existenţa unui dublet etimologic. Cu transformările proprii trecerii de la latină vulgară la proto-româna, lat. communicare a fost moştenit sub formă a cumineca, având sensul de „a se împărtăşi” (în accepţia ritualului creştin). Înţelesul exista şi în latina târzie, unde a dat naştere lui excommunicare, adică „a opri de la împărtăşanie” – ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum pentru pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru: comunicarea sta la baza organizării sociale, mijlocind raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajând şi aspiraţiile lor „verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale existenţei.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţa”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la baza patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul.

Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însa extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisa circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns.

În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând, toată această „desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin eficienta dacă nu s-ar acorda importanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept „ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării.

Axiomele comunicării sunt:

• Comunicarea este inevitabilă.
• Se dezvolta în planul conţinutului şi cel al relaţiei.
• Este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-reactie.
• Comunicarea are la baza vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic.
• Este un proces ireversibil.
• Presupune raporturi de putere între participanţi.
• Implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.

Tehnici de comunicare, Evelina Graur

Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi aceste articole