Ce anume trebuie să schimbăm în noi?

0
124

schimbariAproape tot ce este în noi. Păcatului îi place stăpânirea deplină. Dacă este îndrăgit de inima noastră, atunci el pune deja stăpânire în întregime pe ea şi învăluie omul cu forţa lui malefică. Pentru omul păcătos şi pentru omenire stă scris un singur lucru: Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i niciun loc sănătos (Isaia l, 6). Oricine se poate lesne convinge de aceasta, dacă îşi aţinteşte privirea înlăuntrul inimii păcătoase. Acolo va vedea sămânţa izvorâtoare a răutăţii, va vedea principalele tulburări ale păcatului, precum şi lucrurile în care aceasta se descoperă.

Sămânţa întregului rău moral este iubirea de sine. Ea zace chiar la fundul inimii. Prin menirea lui, omul ar trebui să uite de sine în viaţa şi în activitatea sa, ar trebui să trăiască numai pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Sfinţindu-şi activitatea prin înălţarea vieţii sale ca jertfă de mulţumire Mântuitorului Dumnezeu, omul ar trebui să-şi pună în întregime viaţa în folosul semenilor şi să reverse asupra lor tot ce primeşte de la Dăruitorul – Dumnezeu. Aici nu pot exista una fără alta: nu-L poţi iubi pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti semenii, şi nu poţi să-ţi iubeşti semenii fără să-L iubeşti pe Dumnezeu; tot aşa, iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu se poate să nu te jertfeşti pe tine pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Dar, când omul îşi întoarce faţa de la Dumnezeu cu gândul, cu inima şi cu dorinţa şi, ca urmare, îşi întoarce faţa şi de la semeni, atunci el se opreşte, natural, numai asupra sa, se pune pe sine ca punct central, către care îndreaptă totul, fără să-i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor. Iată rădăcina păcatului!

Iată sămânţa întregului rău moral! Ea se ascunde adânc în măruntaiele inimii. Crescând şi urcând mai aproape de suprafaţa inimii, această sămânţă iese din inimă sub trei înfăţişări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei şi încărcate de viaţa ei: în înălţarea de sine, în lăcomie şi în iubirea de desfătări. Prima îl obligă pe om să rostească în inima sa: „Cine este ca mine?!”; cea de-a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc!”; iar a treia: „Vreau să trăiesc aşa cum îmi place!”.

 „Cine este ca mine?!”. Care suflet nu a simţit înlăuntrul său o atare mişcare? Nu numai cei care au fost înzestraţi de la natură cu înalte desăvârşiri sau cei care, prin osteneala lor, au reuşit să facă ceva important şi folositor, ajung să se înalţe cu gândul deasupra celorlalţi. Mărirea de sine se întâlneşte la toate vârstele, rangurile şi stările sociale; ea urmăreşte omul pe toate treptele desăvârşirii lui mentale şi morale; ea nu se supune nici unor relaţii exterioare şi, chiar dacă omul ar trăi singur, necunoscut şi departe de toţi, el niciodată şi nicăieri nu ar fi scutit de această ispită a preamăririi de sine. Din clipa în care a pus la inimă prima linguşire a şarpelui: veţi fi ca Dumnezeu (Fac. 3, 5), din acel moment omul a început să se înalţe pe sine deasupra celorlalţi, ca dumnezeu, a început să se ridice deasupra hotarului pe care a fost aşezat de natură şi societate: aceasta este boala comună a tuturor şi a fiecăruia, în parte. În fond, ce-i aşa rău să mă las încântat de gândul că sunt mai presus de unul, de altul, de un al treilea? Dar uitaţi-vă, de fapt, cât rău şi câte consecinţe întunecate decurg din acest gând, după părerea noastră, lipsit de însemnătate.

Cel ce s-a înălţat cu mintea şi cu inima deasupra tuturor, dacă întreprinde ceva, o face nu la imboldul raţiunii şi al conştiinţei, nu la poveţele înţelepţilor ori sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu, ci după consideraţiile lui proprii, el întreprinde acel lucru pentru că aşa vrea el: este samavolnic; dacă aduce la împlinire ceea ce a hotărât, se bazează numai pe sine: este încrezător în propriile puteri, îngâmfat; când împlineşte ceva, pe toate şi le atribuie sieşi şi, din cauza aceasta, este trufaş, mândru, pretenţios, nerecunoscător; în relaţiile cu ceilalţi, doreşte ca pretutindeni şi în toate să se împlinească voia lui, ca toate să se mişte la un semn dat de el: este dornic de stăpânire şi înclinat spre violenţă; în atitudinea faţă de cei din jur, el nu le poate răbda influenţa, oricât ar fi ea de neînsemnată: este dispreţuitor şi refractar; dacă vede că îi este încălcată voinţa, îşi iese din fire, ofensat, şi se aprinde de dorinţa de răzbunare; este însetat după cinstire şi slavă, atunci când are un caracter puternic; şi este prefăcut şi trufaş, când este slab sufleteşte; este îndrăzneţ, capricios, îngâmfat, înclinat către prejudecăţi, atunci când este josnic. Iată în ce forme apare mărirea de sine, iată câte mişcări păcătoase îi sunt îndatorate pentru apariţia lor! E foarte puţin probabil ca cineva să nu se descopere în acestea, într-o formă sau alta.

„Vreau ca toate să fie ale mele !”, gândeşte cel lacom – iată cea de-a doua ramură a răului moral înrădăcinat. Aici se descoperă cel mai pronunţat duhul iubirii de sine. El se manifestă aici, într-un fel, de sine stătător, omul interesat nu va spune un cuvânt, nu va face un pas, nicio mişcare, fără ca din asta să nu aibă vreun câştig. Totul la el este astfel calculat, totul este astfel rânduit, tuturor li s-a dat un asemenea curs, încât şi timpul, şi locul, şi lucrurile, şi persoanele – toate de care se atinge mâna sau mintea lui – îi aduc un tribut pentru cămara lui proprie. Câştigul personal, interesul reprezintă pentru el un resort fundamental, care întotdeauna şi oriunde îi pune în mişcare rapidă toată fiinţa, la impulsul acestuia el este gata să transforme totul într-un mijloc de împlinire a ţelurilor sale: va căuta cele mai înalte trepte ale demnităţilor şi onorurilor, dacă asta este avantajos pentru el; îşi va asuma cea mai grea sarcină, dacă este mai profitabilă decât altele; este în stare de orice: să nu mănânce, să nu bea – numai să rămână în câştig. El este ori lacom, ori strângător, ori zgârcit şi numai sub influenţa puternică a vanităţii poate iubi strălucirea şi luxul. Tot ce îi aparţine îi este mai scump decât propria persoană, mai scump decât oamenii şi decât poruncile lui Dumnezeu. Sufletul îi este parcă înghiţit de lucruri şi nu trăieşte prin el, ci prin aceste lucruri. Iată puterea şi domeniul celei de-a doua ramuri a sămânţei celei rele – iubirea de sine! Dar cine nu are astfel de lucruri, de care îl doare tot atât de mult să se despartă, ca şi cum şi-ar pierde inima, ca şi cum s-ar despărţi de fericire?

 „Vreau să trăiesc aşa cum îmi place!”, spune cel înrobit trupului şi care trăieşte după bunul său plac. Sufletul i se înglodează în trup şi în simţuri. La cer, la trebuinţele spiritului, la cerinţele conştiinţei şi ale datoriei el nu se gândeşte, nu vrea şi nici nu poate să se gândească (v. Rom. 8, 7). El a cunoscut doar felurite moduri de desfătare; numai cu ele ştie să se descurce, doar despre ele ştie să vorbească şi să gândească. Câte bunătăţi sunt pe pământ, câte trebuinţe există în trupul său, câte domenii pline de satisfacţii sunt pentru cel dedat senzualităţii – pentru fiecare dintre acestea se naşte în el o înclinaţie aparte. De aici – lăcomia, multa mâncare, răsfăţul, luxul, trândăvia, desfrâul – înclinaţii a căror forţă este egală cu forţa legii naturii, care constrânge libertatea.

Când vrea să-şi desfete gustul, devine voluptuos; jocul culorilor îl învaţă preţiozitatea; varietatea sunetelor – vorbăria; nevoia de a se hrăni îl conduce la multa mâncare; nevoia de autoconservare – la trândăvie; alte nevoi – la desfrâu.

Aflându-se, prin trup, într-o vie legătură cu natura, cel sufleteşte supus trupului se adapă din ea cu satisfacţii prin tot atâtea canale, câte funcţii sunt în trup şi, împreună cu desfătările, el absoarbe şi duhul fundamental al naturii – duhul acţiunilor mecanice involuntare. De aceea, cu cât are cineva mai multe desfătări, cu atât mai strâmt este cercul libertăţii lui, iar cel ce s-a robit cu totul desfătărilor, am putea spune că este complet legat în mrejele trupului.

Iată cum creşte în noi răul dintr-o sămânţă mică, aproape neobservată. În adâncul inimii, cum am văzut, se află sămânţa răului – iubirea de sine; de la aceasta pornesc trei ramificaţii ale răului, pătrunse de puterea ei – trei ipostaze ale ei: mărirea de sine, lăcomia, senzualitatea; iar acestea trei nasc deja o mulţime nenumărată de patimi şi de înclinaţii vicioase, întocmai cum într-un pom, din ramurile principale se desprind o mulţime de alte ramuri şi lăstari, aşa se formează şi în noi un întreg pom al răului care, înrădăcinându-se în inimă, se răspândeşte apoi în toată fiinţa noastră, iese în afară şi acoperă tot ce ne înconjoară. Putem spune că un astfel de pom există în orice om a cărui inimă iubeşte cât de cât păcatul, cu singura deosebire că la unii se arată mai dezvoltată o latură, în timp ce la alţii – altă latură a copacului.

Dar care este motivul pentru care noi, cel mai adesea, nu observăm răul din noi şi adesea credem şi spunem fără ruşine, cu voce tare: „Ce am făcut rău?” sau: „Ce neajuns am?”. Cauza este foarte firească, şi anume, o nouă izbucnire a păcatului ce trăieşte în noi. Nu observăm pentru că nu putem. Nu ne îngăduie păcatul: el este foarte ager şi prevăzător.

Pomul răului, neacoperit cu frunze, cum l-am înfăţişat mai sus, dacă s-ar arăta aşa de prima dată în faţa ochilor minţii, ar putea să fie respins de toţi; de aceea, el, păcatul, se grăbeşte să-l îmbrace cu frunze, să-i acopere urâţenia, şi-l acoperă atât de bine, încât sufletul în care creşte acest pom nu-i mai poate desluşi nu numai rădăcinile şi trunchiul, dar nici ramurile. Aceste înfrunziri sunt risipirea şi grija de multe. Celui risipit nu-i place să trăiască adunat în sine, cel cu multe griji nu are nici o clipă de timp liber. Unul nu poate, altul nu are când să observe ce se întâmplă înlăuntrul său. O dată cu prima trezire din somn, sufletul lor iese afară din ei – la primul pleacă în lumea fantasmelor, iar la cel din urmă se cufundă în oceanul de treburi, pasămite, foarte necesare. Prezentul pentru ei nu există, ceea ce, de fapt, le caracterizează întreaga activitate. Unul preferă să trăiască într-o lume creată de el, iar cu realitatea are de-a face rareori, din întâmplare şi superficial; celălalt, şi cu gândul şi cu inima este mereu înainte. Se grăbeşte să încheie orice lucru început cât mai repede cu putinţă, pentru a trece la altul; începe alt lucru şi zoreşte spre un al treilea; în general, cu prezentul se ocupă la el doar mâinile, picioarele, limba şi celelalte, dar gândurile îi sunt aţintite în întregime spre viitor. Cum ar putea aceştia, la un asemenea curs al mişcărilor lor lăuntrice, să observe ce li se ascunde în inimă?

 Dar păcatul nu se mulţumeşte cu acest acoperământ de frunze: prin frunziş se mai poate pătrunde, frunzele pot fi date la o parte de vântul supărărilor şi al zdruncinărilor lăuntrice ale conştiinţei, dezvăluind astfel urâţenia păcatului care se ascunde sub frunziş. De aceea, păcatul urzeşte din sine însuşi un fel de acoperământ de nepătruns, asemenea tulburei ape stătute, în care îşi afundă trunchiul cu frunzele lui. Acest acoperământ este alcătuit din necunoaştere, nesimţire şi nepăsare. Nu cunoaştem pericolul ce ne paşte, de aceea nici nu-l simţim; nu-l simţim, de aceea şi suntem cuprinşi de nepăsare. Şi orice aţi face pentru îndreptarea unui astfel de păcătos, totul va fi zadarnic. El este adânc cufundat în păcat, ca întro mare. Dacă produceţi sunete deasupra apei, oricât ar fi ele de puternice, cel ce se află în apă nu aude nimic, încercaţi să-l înfricoşaţi prin orice pe nesimţitorul păcătos, el nu se va tulbura deloc. Zugrăviţi-i propria lui stare sufletească – el vă va spune: „nu sunt eu acesta!”. Înfăţişaţii pericolul de moarte care îl paşte – vă va încredinţa că nu îl priveşte pe el. Treziţi-l din adormire – el nu se va ruşina să declare: „eu lucrez!”. Atât de des este acoperământul în care se ascunde păcatul, până la urmă, de privirile celui pe care îl poartă!

Iată, în linii generale, tot ce trebuie să schimbăm în noi, iată largul ogor al lucrării în sfânta nevoinţă a îndreptării de sine. Trebuie să dăm jos acoperământul care ascunde păcatul: trebuie să alungăm din suflet nepăsarea, nesimţirea, autoamăgirea, risipirea şi grija de multe; trebuie să-i retezăm ramurile: toate patimile şi dispoziţiile păcătoase; în sfârşit, păcatul trebuie smuls din rădăcini şi trebuie alungată trufia, prin lepădarea de sine. Munca aceasta nu este nici mică şi nici uşoară! Necurăţenia păcatelor, înfăţişată mai înainte, acoperă sufletul nu ca un praf, care poate fi scuturat la o uşoară adiere a aerului. Nu, ea ne-a pătruns în toată fiinţa, s-a altoit pe ea, a devenit ca o parte a ei: de aceea, a ne elibera de ea este acelaşi lucru cu a ne desprinde de noi înşine, cu a ne scoate un ochi, cu a ne tăia o mână. O atare greutate nu trebuie, însă, să ne oprească în loc, ci să ne scoată din lâncezeală. Cel ce îşi doreşte sincer mântuirea nu se uită la piedici; ci ele îl fac să-şi ia mai mare avânt, să înceapă mai hotărât şi mai cu râvnă lucrarea mântuitoare a îndreptării de sine.

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf.Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here