,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi toate se vor adăuga vouă”

0
2667

imparatiaÎmpărăţia cerurilor o caută omul: aceasta este conţinutul şi lumina întregii lui vieţi şi punctul central. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). Toate celelalte – însemnând orice ar putea ajuta creştinul şi întreaga Biserică pentru ca aici, pe pământ să poată căuta împărăţia cerurilor. Nici un fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui …” după aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte – în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi. Aceasta poate fi bogăţie, sau sărăcie şi nevoinţe; poate fi înflorire sau aparentă oprimare: ,,Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani VIII, 28). De această idee este pătrunsă toată Biserica, de la rugăciunea smeritului în chilie, până la implicarea Bisericii în viaţa şi ,,politica culturală” sau mai bine zis, în cele lipsite de prezenţa ei. Pe aceeaşi piatră se întemeiază şi expresia cea mai înaltă a smereniei: viaţa monahală. Mănăstirea nu are altă menire decât aceea de a fi un loc retras pentru cel ce caută împărăţia cerurilor. Problemele sociale sau igienice nu sunt de interes, la fel ca şi cele pământesc-culturale: tot ceea ce are loc aici priveşte pe cel ce cu toată fiinţa caută, ,,însetează de dreptate”, doreşte împărăţia şi Dreptatea, – dreptatea Lui, nu cea omenească.

Mănăstirile păstrează în totalitate şi unitar – nu există ordine călugăreşti – regulile stabilite de Vasile cel Mare cu idealul său monahal din secolul XIV: rugăciunea stăruitoare a ascetului depărtat de lume, care caută să urmeze lui Hristos şi renunţarea totală a voii sale pentru a obţine pe a Lui. Prin rugăciune şi înfrânarea cărnii – mai ales prin munca fizică şi prin ascultare, privegherea şi postul ca unelte, dar nu considerate ca datorie în sine, călugărul învaţă să se lepede de sine şi să îşi ,,urască” ,,chiar şi sufletul său însuşi” (Luca XIV, 26). El înţelege că nu trebuie să se lase pradă plăcerilor extatice: acestea sunt considerate necuviinţe duhovniceşti. Este avertizat să nu primească vedenii sau glasuri de dincolo: cel mai adesea acestea sunt autoamăgiri, aduse de diavol. Stigmatizările sau altele asemenea sunt private ca nesănătoase. Calea cea îngustă nu cuprinde altceva decât lupta, curajul, nevoinţa: nevoinţele crucii. Nici nu se aşteaptă la altceva. Învăţătorii săi sunt marii nevoitori ai pustiei Egiptului, ai Siriei şi Palestinei, cu idealul lor frust şi treaz. Aceşti Sfinţi Părinţi din primele secole creştine şi ceilalţi inspiraţi scriitori de mai târziu, sunt citiţi cu ardoare nu numai de monahi, dar şi de toţi căutătorii adevăraţi. Cu smerenia şi blânda lor sfinţenie şi cu marea lor experienţă de viaţă aceştia sunt învăţători iscusiţi şi conducători încercaţi în aplicarea practică a mesajului Evangheliilor. Din momentul când s-au redescoperit în secolul XVIII, tradiţia sfintelor nevoinţe, fie orală, fie scrisă, se întemeiază exclusiv pe aceştia.

Şi ei învaţă că împărăţia lui Dumnezeu vine pe furiş: şi omul ,,doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el”. (Marcu IV, 27) Pentru că împărăţia cerurilor este aproape: ea ,,se află în voi” şi acolo trebuie să o căutaţi. ,,Ia-ţi curajul să intri în cămara cea mai ascunsă a sufletului tău şi acolo vei vedea cerul, fiindcă ele sunt una, şi dacă vei păşi într-una din ele le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei este în tine, ascunsă în sufletul tău”. Aşa spune Isaac Sirul, probabil cel mai profund din aceşti sfinţi, şi coborârea în propria ta cămară sufletească şi lămurirea curată a ei, cu ajutorul Domnului, din toate gândurile şi impulsurile stricătoare este ,,ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Acesta este drumul către inima despătimită curat, care încă de pe acest pământ poate avea parte de hrana îngerească: contemplarea Domnului. Dar acest lucru se face în smerenie şi în ascuns, conştientizând propria greşeală. În fiecare moment cerşind în cea mai mizeră şi mai ruptă îmbrăcăminte, întinzând o mână şi suspinând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Doar un asemenea om sărac cu duhul se poate apropia de sfânta împărăţie: pe el îl aud cerurile, lui îi aparţine împărăţia cerurilor. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Fritjof Tito Colliander, Credința și trăirea Ortodoxiei

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here