Scriitoarea Catia Maxim: Despre scris aș spune că reprezintă tămâia fiecărei clipe…

1
346

418704_264785920260634_2068332940_nLaura Matache

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

În viaţă ne mișcăm între vis și realitate, o pendulare perpetuă a sufletului iubitor de învățătură. De-a lungul timpului, cunoașterea a îmbrăcat încet forma cărții și așa s-a răspândit mult mai ușor și mai repede prin lume. Sub coperţile fiecărei cărți se deschide o poartă spre o nouă lume, ea este oglinda care ne arată cine suntem sau cine am putea fi.

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

O carte bună însă transformă mintea, iar cei ce scriu transformă oameni. Transformă personaje și, în aceeași măsură, cititori. Pentru că sunt unele cuvinte care se scriu direct pe inimă. Catia Maxim este un astfel de om, un om ce scrie, îndrăgostit de oameni. Știe prea bine că un cuvânt, spus atunci când trebuie, poate tămădui. Şi dacă aduci binele și bucuria celor din jur, vei fi cu adevărat împlinit. Bucuria vine din iubire, iar în ochii Catiei Maxim se citește lumina iubirii.

„Nici un efort nu este zadarnic, când avem vocație de constructori… Scrisul rămâne cea mai rotundă bucurie, ivită din voință și pasiune,” îmi spune Catia Maxim. Și știu că are dreptate. Catia Maxim a debutat în 2007 cu romanul „Încă un pas”. Au urmat, în 2008, „Clipe salvate”, în 2009, „Ghici pe cine iubesc eu?” şi 2010 „Între timpuri”. În anul 2011 „Îngerii din Moscopole” şi 2013 „Îngerii din Moscopole. Exilul”.

catiamaxim1

Cum a început aventura ta în lumea cuvintelor? E un fel de a-ți împlini destinul?

Într-o zi, nu-mi mai amintesc cât de bună pentru mine, m-am apucat să scriu: era prin 2004. Finalizat la sfârșitul lui octombrie 2005, intitulat „Încă un pas”, romanul de debut a apărut în 2007, la editura Echinox din Cluj. S-a scris de la sine, fără pretenția ca eu să mă consider scriitoare, dar cele 500 de exemplare, epuizate în câteva luni de la apariție, m-au făcut să continuu. Nu prea sunt sigură ce anume ar împlini parcursul meu trecător, în orice caz, pas cu pas, am deprins instinctul de a scrie și, chiar dacă nu m-oi fi născut talentată, din 2007 și până azi, am avut timp să iau în serios ceea ce fac.

Este scrisul un refugiu sau o necesitate? Ce loc are cartea pe etajerele sufletului?

Despre scris aș spune că reprezintă tămâia fiecărei clipe…

Cum se nasc personajele tale? Cum reușești să modelezi gândurile și acțiunile lor?

Trebuie să-ți spun că fiecare carte s-a ivit dintr-o poveste reală dăruită la momentul potrivit: îndată ce terminam un roman, apărea următoarea poveste. Nimic nu a fost premeditat! Am avut însă norocul să beneficiez de sfaturile unui prozator special care, deși nu mai e printre noi, rămâne un reper al literaturii române: scriitorul Constantin Stan.

Onorată de prietenia și încurajată de îndemnul lui de a continua să scriu, mi-am aplecat urechea și inima la reproșuri și sfaturi și, astfel, am scăpat de teama eventualelor greșeli. M-am apucat să scriu ca și cum m-aș juca: din simpla plăcere a jocului, surdă la posibile cârcoteli ale cititorului, atentă totuși să-i semnalez luminile înșelătoare ale realității.

398114_431839170221974_1071971333_n

Cartea trăiește, are viața ei. Când termini o carte simți că personajele te părăsesc sau rămân prieteni invizibili?

Într-adevăr, fiecare carte are destinul ei, ca un copil, crescut și educat până când vine timpul să-și ia zborul. Personajele mele nu mă părăsesc și nu mă trădează: doar își consumă esențele în deplină libertate, fără ca eu să am vreun regret…

Te bucuri o perioadă de realizări sau treci imediat la pasul următor? Au fost momente când te-ai oprit într-un punct?

Mă bucur, de fapt sunt recunoscătoare că scriu și că am încă putința să duc la sfârșit un proiect. Mă bucură lansările, întâlnirile cu cititorii, opiniile exprimate în cronici, mailuri, comentarii, absolut orice fel de reacție. Nu simt însă deloc dorința de a rămâne mută de admirație față de chipul meu.

Pentru mine, sigura realizare importantă este să nu mă schimb, indiferent de ceea ce se cheamă, îndeobște, faimă. Chiar dacă nu m-am oprit o clipă din scris, recunosc că mă mai apucă mâhnirea să văd că industria de carte de la noi e sublimă, dar lipsește aproape cu desăvârșire…

Știu că acum lucrezi la o nouă carte. Ne poți dezvălui povestea ei?

Până la toamnă aș vrea să termin un roman ce continuă povestea vechilor mei prieteni Smara, Adrian și Corina (romanele „Încă un pas”, „Ghici pe cine iubesc eu?”), la iarnă să continuu povestea aromânilor moscopoleni, iar, spre primăvară, istoria unui tânăr regalist condamnat la ani grei de închisoare la Gherla și Aiud. Vreau să scriu și despre experimentul de la Pitești. Dacă voi fi sănătoasă…

Exercițiul scrierii este un proces de descoperire de sine și a lumii. Ești un om care își exprimă clar ideile. Sunt lucruri nespuse? Lași loc în carte interpretărilor, înțelegerii după recitire?

Cultiv onestitatea: prin urmare, libertatea de a părăsi reguli și prejudecăți nu-mi e străină; recunosc că nu-mi place să pun punct final niciunei cărți și, poate, de aceea, acum am prilejul să continuu povestea unor mai vechi personaje.

Pe de altă parte, am dobândit deprinderea să fiu echidistantă față de personaje și să nu dau ocazia nimănui să mă confunde cu vreunul dintre ele. Deseori, mă amuz să constat că nu prea sunt crezută. De pildă, și azi, există, riscul să fiu confundată cu Smara. Acum, fie vorba între noi, mie nici nu-mi prea place Smara. Glumesc!

dsc01065În cea mai recentă carte, romanul „Îngerii din Moscopole. Exilul” ai oglindit chipul unei lumi aparte. E povestea aromânilor din perioada anilor 1800. Munca de documentare este captivantă. Cum a fost acea perioadă? Cum te-ai familiarizat cu termenii?

Din nou, am avut șansa să am câțiva prieteni aromâni care m-au îndemnat să citesc cutare și cutare carte. De fapt, istoria Moscopolei a pornit de la o întâmplare reală, relatată la începutul primului volum. Pe măsură ce citeam, devenea și mai palpitant. Apogeul însă l-a constituit vizita la Moscopole, în Albania, din vara lui 2010.

E fascinant cum această etnie a reușit să-și păstreze tradiția, cum duce mai departe obiceiurile. Există în carte un fragment ce descrie ritualul botezului la aromâni. Povestește-ne, te rog, acest moment special.

Într-adevăr, uimitor și fascinant, să-ți păstrezi tradiția și limba, când ți se ia casă, pământ, dreptul la instrucție și ești nevoit să pleci în lumea largă, ca să construiești și să înflorești de fiecare dată alt loc. Așa au făcut aromânii pe unde au trecut: cu vocație de arhitecți au construit și înfrumusețat lumea. Ce li s-a oferit în schimb?!

În Exilul, am dorit să inserez câteva aspecte legate de tradiții și obiceiuri specifice morții, nunții, botezului. Din întreg ceremonialul botezului am să amintesc momentul intitulat la culacu, ce coincide cu ospățul de după botez, un festin la care participă numai femeile, bucuroase de împlinirea feminității. M-a impresionat să constat cât de respectate și de iubite sunt femeile la aromâni, chiar dacă tradiția lor pare ceva mai arhaică și mai rigidă.

Viața este un spectacol continuu. Crezi că trecutul este mai interesant ca prezentul?

Cred că trecutul e mai consistent și mai profund, ceea ce nu înseamnă că nu mă fascinează bâlbâielile prezentului. Dintre toate epocile omenirii aș alege Renașterea și La Belle Epoque. Sigur, o alegere de femeie…

Destinul omului nu este numai pământesc, ci și ceresc. Fără credință am rămâne într-o lume lipsită de sens, am fi abandonați. Ce rol are credința în viața ta?

Un rol cât se poate de natural. Dumnezeu este cel mai cumsecade prieten care mă suportă cum sunt, fără să mă certe sau să mă pedepsească. Am căpătat atâta încredere, încât îmi știe tainele și tulburările, mă sfătuiește și eu îl ascult.

catia-maxim3Există un preț plătit pentru reușita literară?

Nu știu exact ce se înțelege prin reușită literară. De pildă, eu sunt mulțumită că evoluez de la o carte la alta, că îmi apar cărțile, că puține cum sunt ca și tiraj – ce să reprezinte 500 și 1000 de exemplare la atâta populație? – se vând și, mai ales că cititorii care au citit romanul de debut continuă să mă citească.

Altminteri, nu am legitimație de scriitoare și nici multe altele… Prin urmare, s-ar putea ca reușitele literare să nu le găsiți la mine. Apropo de preț: scriu cu atâta plăcere, mă bucur de lucrurile simple și firești, încât nici un efort, oricât de anevois ar fi, nu mi se pare inutil pentru a ajunge la cititor.

Care e doza ta de inspirație zilnică? Care sunt reperele care te ajută să nu te risipești?

Am reușit să-mi creez un bioritm al scrisului și, rareori, mă abat de la el. De obicei, dimineața în zori mă apuc de scris, până spre prânz. În ultimele luni a fost mai greu, căci mi-am schimbat locul de scris și nu mai am acel minunat pod în care mă regăseam cu ale mele. M-am mutat! Dar încep să mă adaptez…

Cititul este o evadare tăcută. Gândurile sunt reduse la tăcere în aceste momente. Se spune că cititul este cel mai bun profesor de limbă. Ai un loc unde te retragi și ai timp să citești?

Timp îmi găsesc. Citesc în pat, la lumina veiozei…

Dintre cărțile citite care este preferata?

Lista e lungă și gusturile s-au tot schimbat de la o perioadă la alta. Am însă putința să-i dibuiesc pe scriitorii onești, pe cei care au reușit să schimbe ceva, pe cei care construiesc și nu doar demolează. Îi ador pe scriitorii care reușesc să fie cum se cade și mai și scriu bine pe deasupra. Nu e imposibil, deși se cam bate monedă că genialitatea se poate lipsi de caracter. De unde până unde?!

Viața fără cărți e searbădă. Din păcate, oamenii citesc tot mai puțin. Motivează că nu au timp, dar astfel se îndepărtează tot mai mult de universul extraordinar al cărților. Este o mare pierdere… Câți mai știu rolul cărților în viața noastră? Mai pot oamenii să recunoască frumosul din ei și din jur?

Nu oamenii sunt vinovați de toate astea, ci factorii care decid cum să fie ei: familia, școală, instituții culturale, media etc. Lumea minunată a cărților a fost înlocuită cu surogate de doi bani, iar oamenii sunt mințiți cu premeditare, că așa le e cel mai bine. Cum să le fie bine, când produsele oferite cu tam-tam nu au conținut?

Pe dinafară, strălucesc, înăuntru sunt goale. Cine îi mai deprinde pe tineri, spre exemplu, că nu au nimic de pierdut dacă citesc cărți în care scriitorii desenează cu vorba frumosul sau urâtul din lume ? În pofida acestor constatări însă, oamenii au capacitatea de a recunoaște frumosul din ei și din jur, atâta vreme cât sunt capabili să se prețuiască pe ei înșiși, altfel de ce-am mai strica orzul pe gâște?

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here