Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.
De ce iubeşte lumea zgomotul?…
În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne uneşte. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” (Pascal). Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.
Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi.
Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.
Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii… rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, altfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.
Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.
Tăcerea este spaţiul vital al sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5, 9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot… să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.
Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.
Sursa: toaca.md
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
