Cartea zilei: Arhipelagul altei vieți – de Andreï Makine

0
106

 Arhipelagul altei vieţi este o poveste simbolică despre iubire, conştiinţă şi amorţirea ei, despre inocenţi şi brute, despre uşurinţa prin care inocenţii devin complici şi, mai ales, despre cât de uşor poate fi abandonată haina civilizaţiei pentru a dezveli partea întunecată a naturii umane. Mai este şi o alegorie despre lupta cu dezumanizarea, expusă printr-o vânătoare de oameni, în timpul căreia prada este din ce în ce mai puternică, pe măsură ce urmăritorii se apropie de ea şi îi atribuie semnificaţii nebănuite, ce fac trecerea de la ură la compasiune şi de la fascinaţie la pornirile distructive.

Arhipelagul altei vieţi poate fi considerat, cel puţin în prima jumătate, cel mai dur şi greu de digerat roman scris de Andreï Makine. Pe de altă parte, acele pasaje greu de îndurat, care te fac să te îndoieşti de calităţile naturii umane, sunt contracarate din plin de unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate legăturii omului cu natura, cu necunoscutul imposibil de îmblânzit, dar ajuns cel mai bun prieten al celui prigonit de o societate contaminată de suspiciune şi traumatizată de dictatură. În ultimele cincizeci de pagini, romanul îşi dezvăluie adevărata frumuseţe şi reapare acel Makine care oferă pledoaria pentru bucuria vieţii, reprezentată de libertatea găsită într-un spaţiu al firescului, oriunde s-ar afla el şi oricat de inaccesibil ar fi din cauza distanţei.

Cartea de faţă ne poartă în ţinutul aspru al insulelor Şantar, din Extremul Orient al Rusiei, dincolo de Kolâma şi de Sahalin, în 1950. Este anul în care Uniunea Sovietică ameninţă cu un posibil război atomic, mobilizându-şi  în acest scop soldaţii care fac antrenamente în condiţii ostile. Un veteran de război, Pavel Garţev, este cooptat într-o echipă care pleacă pe urmele unui fugar din lagăr, un prizonier care preferă să-şi rişte viaţa într-o încercare supremă decât să trăiască fără a trăi.

Redactat la persoana întâi, Arhipelagul altei vieţi este o confesiune; primele pagini concentrează experienţa unui adolescent orfan, care trăieşte la orfelinat şi care este trimis trei mii de kilometri spre est, în Extremul Orient, ca ucenic pe un şantier de macaragii şi geodezi debutanţi. Ucenicia nu corespunde însă cu iluziile pe care aceşti tineri trimişi în pustietate şi le făcuseră. În urma terminării stagiului de ucenic, băiatului-narator i se repartizează cea mai puţin apreciată destinaţie de pe listă: Tugur. Călătoria în necunoscut începe şi ea are nevoie de un iniţiat.

Astfel intră astfel în scenă Pavel Garţev, veteran de război a cărui înfăţişare îl intrigă şi îl atrage deopotrivă pe tânărul debutant. Întâlnirea lor se va produce sub pecetea tainei, într-un ritual luminat de flăcările focului şi de liniştea din jur. În interiorul celei dintâi poveşti se va insera şi va creşte o alta, despre necesitate şi libertate, despre bărbăţie şi laşitate. Pavel Garţev se va deschide în faţa adolescentului derutat prin împărtăşirea unei alegeri care i-a schimbat fundamental destinul. Orfan el însuşi de ambii părinţi, ştie de timpuriu că viaţa are multe măşti. Trăieşte permanent sub spectrul „păpuşii de cârpe”, metafora laşităţii individuale, atât în timpul participării la Cel de-al Doilea Război Mondial, cât şi ulterior, în timpul regimului comunist. Garţev îi va povesti ucenicului său despre misiunea de prindere a unui deținut scăpat din lagărul sovietic, misiune la care luase parte pe vremea când era un soldat conștiincios din armata sovietică. O poveste care îi va schimba viaţa tânărului ucenic.

Povestea lui Pavel Garţev ne poartă în timp, la începutul anilor 50,  când Uniunea Sovietică se pregătea de al Treilea Război Mondial și în pustietățile din Extremul Orient soldații făceau exerciții și învățau să se ferească de atacuri atomice. Este unul dintre acești soldați, a ajuns acolo cu drame multe în spate, dar păstrând încă visele unei vieți „normale” trăite în „normalitatea” comunismului. Numai că o misiune îi va schimba viața.  Prin taiga, în urmărirea unui deținut evadat din lagăr, Pavel începe să descopere natura umană.

Evadatul din lagăr înoată împotriva curentului și tocmai această atitudine de sfidare îi irită pe cei porniți în căutarea lui. Iar frustrarea lor crește cu atât mai mult cu cât fugarul pare să fie mereu cu un pas înaintea lor – și la propriu, și la figurat. Reușește să se strecoare prin taigaua aspră ca un cunoscător, în vreme ce soldații se poticnesc și capătă răni care îi determină să se retragă unul câte unul din joc. Iar setea de libertate a fostului deţinut va avea drept simbol trei focuri aprinse, menite să îi deruteze pe vânătorii porniți pe urmele lui.

Fuga evadatului de o lume restrictivă şi de un regim politic absurd creionează reîntoarcerea la sinele primordial, atunci când omul se simţea liber, fără constrângeri exterioare şi fără să aibă caracterul întinat de interesele mărunte ale unei societăţi opresive. În contrast, Garţev își personifică frica într-o păpușă de cârpă, cea care îi va controla cele mai multe gesturi, gânduri și acțiuni, menită să îi salveze pielea de o eventuală mustrare sau chiar de tortura venite din partea regimului acaparator, avându-l ca reprezentant desemnat pe căpitanul Luskas.

Dacă, iniţial, Garţev are creierul la fel de spălat ca al celorlalţi în ceea ce priveşte sensul misiunii, cu timpul începe să simtă că ceva se schimbă înlăuntrul lui. Mici semne date de către evadat, prin care încearcă să transmită faptul că nu îşi doreşte răzbunare, integrarea în natura primitoare şi revolta unui alt soldat vizavi de absurdul ordinelor date de superiori îl fac să pună la mare îndoială logica întregii hăituiri a evadatului. Iar când se dovedeşte că fugarul este, de fapt, o femeie se schimbă şi mai mult perspectiva…

Despre autor

Andreï Makine s-a născut la 10 septembrie 1957, la Krasnoiarsk, Siberia. Emigrează la 30 de ani, după terminarea studiilor universitare de limba şi literatura franceză şi obţinerea doctoratului la Universitatea din Moscova. Se stabileşte la Paris, unde susţine un nou doctorat, la Sorbona, şi predă un timp la Facultatea de Ştiinţe Politice, dedicându-se apoi în exclusivitate scrisului. E un scriitor extrem de prolific. Publică numeroase romane: „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice” (1990), „Confesiunea unui stegar destituit” (1992), „Pe vremea fluviului Amur” (1994), „Testamentul francez” (1995), „Crima Olgăi Arbelina” (1998), „Recviem pentru Est” (2000), „Muzica unei vieţi”(2001), „Pământul şi cerul lui Jaques Dorme” (2003), „Femeia care aştepta” (2004), Iubirea omenească” (2006), „Cartea scurtelor iubiri eterne” (volum de povestiri), „Viaţa unui om necunoscut” (2009), „O femeie iubită”.

După ce romanul „Testamentul francez” a fost distins cu cele mai prestigioase premii literare: Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des lycéens, Andreï Makine a fost asimilat ca scriitor francez. Fiind unul din cei mai apreciaţi scriitori francezi ai momentului, a fost recompensat în 2005 cu premiul „Prinţul de Monaco”, pentru vasta sa carieră literară. În 2015 a devenit membru al Academiei Franceze.

Mai multe articole din aceeaşi categorie puteţi citi aici