Loreta Popa
A fi om presupune fragilitate, sensibilitate, oricât v-ar părea de ciudat. Oamenii au cu toţii aceste calităţi, dar refuză cu obstinaţie să le recunoască în faţa celorlalţi, este o modă a vremurilor actuale. Să pari slab e de neconceput în această lume în care trebuie să fii Rambo şi să te baţi cu oricine încearcă să-ţi şteargă o simplă lacrimă, ce trebuie să cadă, fără voia ta.
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”][fblike url=”http://bit.ly/JVkyFJ” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] Ni se spune mereu să fim atenţi, că nu tot ce zboară se mănâncă, să nu avem încredere în nimeni, să nu ne lăsăm păcăliţi. Dar oameni buni, fără încredere, fără blândeţe, tandereţe, lacrimă, fragilitate ce suntem? Chiar ne abrutizăm pe zi ce trece şi ne uităm latura umană? Am auzit şi replici de genul pe cine mai interesează povestea de viaţă a unui actor aflat la o vârstă venerabilă, sau povestea de dragoste a acestuia care durează de o viaţă?
Ei bine, sincer, pe mine. Am crescut admirând aceşti actori care au ars pe scena teatrului românesc şi faţă de care am cel mai adânc respect, iar eu aleg să vă spun povestea lor oricât de desuetă ar părea.
De-o viaţă, Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, au împărţit bune şi rele, dulce şi amar, dar cu respect faţă de ceilalţi, cu eleganţă, bun-gust, politeţe, decenţă, modestie. „Am citit şi am jucat atâtea poveşti de dragoste încât cred că a noastră nu e cu nimic mai interesantă, este una chiar banală”, mi-a spus actorul Damian Crâşmaru atunci când l-am abordat în vederea acestui interviu. Dar a revenit la sentimente mai bune imediat, pentru că nu e prima oară când vorbim.
„Cel mai bine vorbeşti cu Carmen sau citeşte cartea pe care a scris-o. E mai bine aşa”. Aşa am făcut, dar am vorbit pe rând şi cu unul, şi cu celălalt. Doamna Carmen Stănescu m-a îmbrăţişat de la început cu vocea sa, pe care o cunosc atât de bine, şi mi-a spus: „Bine, draga mea. Ce ai nevoie? Îţi mulţumesc că te-ai gândit la noi…”
De ce teatru, doamnă Carmen Stănescu?
Am avut o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-a motivate în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.
Părinţii mei, de fapt tata, voia să devin avocată, aidoma lui, sau farmacistă. Dar eu simţisem chemarea deja, nu cred că aş fi avut talent pentru altceva decât teatru. Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m-a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică mi-a spus: „Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!“. M-a convins şi aşa a fost. Pentru că mi-aţi amintit de acea perioadă vă spun sincer că mi-aş dori să văd din nou în jurul meu eleganţă, bun-gust, politeţe, respect faţă de ceilalţi şi decenţă.
Vă mai amintiţi cum a fost examenul de admitere? Vă aduceţi aminte de acele emoţii atât de copleşitoare încât tremuri tot timpul cât durează examinarea?
Cum să nu. Cine uită aşa ceva? Înainte de a intra la Conservator, în vara dinaintea examenului, am avut fericirea să o cunosc pe marea actriţă Marioara Voiculescu. Mi-a dat câteva poezii pe care să le pregătesc pentru examenul de admitere în Conservator. Mi-am ales Ispita de George Coşbuc. În comisie erau Maria Filotti, Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Mihail Jora. M-am emoţionat şi n-am spus decât începutul, de rest habar nu am mai avut.
Nici nu mai ştiam cum mă cheamă. Eu am crezut că am picat. Fireşte, nu şi-au dat seama dacă am sau nu talent. M-a salvat Marioara Voiculescu. A spus că sunt formidabil de sensibilă şi de emotivă. Ceea ce e foarte bine pentru teatru. M-a cerut în clasa ei pentru un an. Pe vremea aceea exista o perioadă de graţie, un an de încercare, şi dacă nu făceai dovada talentului, nu mai erai primit în anul doi.
Puţină lume ştie că aţi practicat tirul cu arma. Cum aţi ajuns să îndrăgiţi acest sport?
Sportul îmi place enorm şi mi-a plăcut întotdeauna, de altfel am fost campioană… am fost cinci ani în echipa naţională de tir. Am renunţat, pentru că sportivii au o limită, atunci când începi să ratezi, te retragi, nu are sens să continui. Sportul mi-a şlefuit caracterul şi mi-a educat voinţa. Aveam titlul de maestră emerită, prin 1950-1952.
A trebuit să mă retrag din cauza teatrului. Aveam roluri mari, jucam seara, ziua mă antrenam, mă duceam la poligonul Tunari. La un moment dat, oricât iubeam sportul acesta, simţeam că viaţa mea devenise mult prea aglomerată. Datorită marelui Sică Alexandrescu am lucrat Caragiale, am devenit celebră în „O scrisoare pierdută“, „D’ale carnavalului”; în filmul „Telegrame”, pe care l-am făcut tot datorită lui, dar şi în „Bădăranii”.
Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră, domnul Damian Crâşmaru?
Jucam rolul titular din „Doamna nevăzută“ de Calderon de la Barca, când Gabriel Dănciulescu, partenerul meu, s-a îmbolnăvit şi a trebuit să fie înlocuit peste noapte cu Damian Crâşmaru. Era în 1955. Aveam 30 de ani şi o carieră de zece ani pe scena Teatrului Naţional, unde ajunsesem încă din anul II de Conservator.
Damian Crâşmaru avea 24 de ani şi abia terminase studiile, ca şef de promoţie. În spectacol, avea să joace rolul celui care se îndrăgostea de personajul interpretat de mine. Într-o pauză la repetiţie, el avea o chiflă cu şuncă, iar eu, cum sunt gurmandă, probabil că aşa căscam nişte ochi la şunca lui, încât mi-a oferit-o. El e cu şase ani mai mic şi mă văzuse jucând şi mă aprecia, dar de îndrăgostit cred că s-a îndrăgostit văzând că mâncam cu atâta poftă.
Care credeţi că este secretul unei căsnicii atât de îndelungate? De fapt, care să fie liantul care ţine aproape două suflete atât de multă vreme?
E vorba de consideraţie, respect, devoţiune a unuia faţă de celălalt, există o afinitate de idei, de sentimente, de sunete, de culori. Este o întâmplare rară. Farmecul unei existenţe comune constă în mii de amintiri care au fost nişte arderi, la origine.
Aceste întâmplări din viaţa noastră au mult mai multă importanţă şi profunzime astăzi. Dacă la drum pleci cu dorinţa de a-l bucura pe celălalt, de a-l face să-ţi simtă mereu iubirea, atunci poţi să fii convins că mariajul va reuşi şi că va fi frumos tot timpul. Iubirea trebuie comunicată neîncetat, vorbită, manifestată prin atingeri tandre şi zâmbete luminoase.
Cred că Damian mă admiră şi pentru că nu semăn deloc cu el. Este pentru mine o permanentă surpriză. Îmi place felul lui de a fi pentru că eu nu sunt aşa. Eu merg pe trăire, pe spontan, pe temperamentul meu. El calculează totul la rece, scotoceşte, diseacă tot. Aici e marea lui inteligenţă, pentru că ştie toate relaţiile dintre personaje, cunoaşte bine viaţa.
El e filozof în teatru. Citeşte enorm înainte de a ataca un rol şi pentru asta am o mare admiraţie pentru el. Şi el mă iubeşte şi mă admiră pentru că sunt aşa cum spune adesea „nebună“. Cred că dacă ne-am fi asemănat nu ne-am mai fi înţeles aşa de bine. Am avut parte de un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil şi aşa a avut nevoie de mine în viaţa lui – aşa cum sunt eu. Iar eu am avut nevoie de o minte ca a lui, sclipitoare, care a îmbogăţit şi completat viaţa mea de copil nebun.
Teatrul te consumă ca actor, viaţa aceasta este într-adevăr ca a unui fluture pe lampă, deoarece trăirile, emoţiile de fiecare seară rup câte puţin din tine, dar te şi ajută să evoluezi, înţelegând cu adevărat oamenii, aşa cum sunt ei. Cum aţi descrie viaţa de actor?
Câtă dreptate aveţi. Viaţa de actor este o viaţă foarte complexă, treci prin foarte multe stări şi trăiri la fiecare spectacol.
Este acea viaţă de damnat care nu ştie decât să ardă pentru scenă. Menirea teatrului este una civilizatoare, formatoare. Teatrul pune întotdeauna probleme de rezolvat, cum ar fi laşitatea, minciuna, trădarea, lipsa de nobleţe, mila, înţelegerea, dărnicia.
Teatrul e un curăţător de nemernicii ca şi filosofia, ca şi religia. Prin adevărul pe care-l trăiesc prin rol nu trişez, trăiesc intens viaţa unui personaj pe care îl dăruiesc publicului, transmit trăire adevărată. Am intrat în pielea personajelor mele întotdeauna. Îmi doresc să continuăm tradiţia de a dărui publicului spectacole de calitate pe scena Teatrului Naţional.
Cum aţi defini talentul?
Nu cred că poate cineva să-l definească. Pot să spun doar că actorul transformă textul scris trecându-l prin el şi dând viaţă acestuia. Pasiunea şi pofta de a realiza cu succes ceea ce ai de făcut te determină să descoperi în tine sursa de energie şi forţa de care ai nevoie. A fost o bucurie imensă de a face bine în tot ce mi-am propus. Condiţia reuşitei este în primul rând talentul.
Credeţi în prietenie?
Da. În prietenia care ne luminează fiecare clipă.
Domnule Damian Crâşmaru, dă actorul ceva lumii sau ia de la ea?
Adevărul este că teatrul este jucat pentru cei din sală nu pentru cei din scenă. Vorbesc mereu de oamenii din sală chiar şi studenţilor mei. Marele spectator este cel din sală, care are nişte arme. Tace. Dar tace de te îngrozeşte. Râde, dar îţi dă putere. Plânge, la fel. Sau aplaudă. Acestea sunt armele lui, sunt replicile lui. Că sunt de acord sau nu. Ferească Dumnezeu să nu ai parte de astea într-un spectacol! Pentru că din ce în ce mori. Este o meserie cu multe taine, misterioasă şi necunoscută. Acolo, la înălţimea meseriei, nu am avut niciodată ameţeli.
Cum s-a prins teatrul de dumneavoastră?
În timpul războiului, aveam câţiva ani şi eram închis în casă ca să păzesc nişte averi. Mi se dădea drumul pe la ora 3, când veneau acasă şi atunci mă duceam la filme. Acesta a fost momentul când am descoperit că e ceea ce vreau să fac. Ascultam radioul tot timpul, astfel că m-am obişnuit cu opere germane, austriece şi japoneze. A fost frumoasă copilăria. Omului îi este cel mai frumos în copilărie.
Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră, mai ales că de când aţi ales să păşiţi în această lume lucrurile s-au schimbat foarte mult. Astăzi, a fi actor parcă înseamnă cu totul altceva?
Scopul definitiv al actorului este ca acela care vine la teatru să nu primească o relaxare şi o distracţie vizuală, ci să aibă nişte modificări în interior de comportament, de gândire, de vis.
Omul a avut totdeauna nevoie de o oglindă de a se vedea, iar oglinda aceasta care măreşte imens şi care e scena face ca aceia care vin la teatru şi se constituie în marele partener al celor din scenă să se vadă chiar ei unde greşesc, unde nu ştiu cum să îmbine culorile cu care sunt îmbrăcaţi, unde nu ştiu cum să ofere unei doamne scaunul şi să-i deschidă uşa. Învaţă să nu răcnească prea mult. Să nu fie grosolani.
Teatrul este o şcoală fără firmă. Şcoala aceasta nu funcţionează clandestin, ci de o modestie nemaipomenită. Ei trebuie să intre într-o sală şi când pleacă de acolo trebuie să plece cu ceva în plus faţă de cum au intrat. Au această obligaţie actorul, spectatorul, regizorul, fenomenul în sine. Teatrul este, după părerea mea, şcoala şcolilor vieţii.
Pe scenă găseşti toate opţiunile posibile, iar tu, pentru preţul unui bilet, ai posibilitatea să alegi ce-ţi doreşti să devii. La fel cum şi actorul se poate modela în funcţie de ce alege dintre personaje. În teatru sunt toate artele şi toate artele sunt unite prin firul împletit din psihologie şi emoţie.
Nu devine obositor la un moment dat, nu aţi simţit niciodată că aţi vrea să renunţaţi la scenă? Cum e lumea unui actor?
Am avut un profesor extraordinar, aproape zilnic îmi fac cruce şi spun Dumnezeu să-l odihnească. M-a învăţat să-mi stăpânesc temperamentul, vocea.
Mi-a spus aşa «Dacă tu eşti obosit şi lumea este obosită. Dacă tu încă mai ai rezerve, lumea speră că încă îi mai arăţi ceva». Cum spunea Shakespeare în Hamlet «Măsura, domnilor actori!» Acest profesor a fost Ion Finteşteanu.
M-a învăţat să nu dorm, mai moştenesc o cantitate de insomnie de la mama mea care nu prea dormea. Mi-am sporit cantitatea de insomnie printr-o stare de patimă, pentru că actoria este o meserie de patimă. Patima, din momentul în care ai fost inoculat sau te-ai născut cu ea, este imposibil să o lepezi.
Actorii adevăraţi şi-au dorit o singură dispariţie. În scenă. Lumea unui actor nu e pe stradă. Eu spun mereu merg şi văd şi învăţ de la viaţă. Lumea unui actor nu este la restaurant, nu e în oratoria politică. Lumea unui actor e închipuirea de a acapara, de a prinde, de a interpreta absolut. Nici un actor nu a murit mulţumit că a jucat tot.
Aş prefera ca ultimul rol să fie cu mine în scenă. Să nu mă lase scena niciodată şi nici pe mine credinţele că aş putea să stau pe scenă întreg, sănătos şi de folos şi colegilor şi celor din sală. Mă chinuie gândul de a mă retrage din profesie şi.
Eu nu am fost stăpân pe nicio singură zi din viaţa mea, am fost supus unei alergături tot înainte şi iată că nu mai am unde să mai alerg. Trebuie să mă opresc. În acelaşi timp, ideea de a mă retrage din teatru e dureroasă, fiindcă teatrul pentru mine a fost un fel de călătorie în lumea miracolelor.
Am fost de toate pe scenă. Şi rege, şi erou, şi prinţ, filozof, medic, visător, fante, comic, rebel, îndrăgostit, protestatar, viclean, victimă, cuceritor. Pensionar niciodată! Să pierd toată această lume ar fi chiar dureros…
Aţi fost şi sunteţi un admirator al soţiei dumneavoastră. Ştiu cum v-aţi cunoscut, am ascultat şi am citit de atâtea ori, dar vreau să aflu şi părerea dumneavoastră?
Carmen a fost şi este o femeie foarte frumoasă. Întotdeauna a impresionat cu frumuseţea şi, mai mult chiar, cu talentul ei. Carmen era fascinantă şi nu puteam să-mi dezlipesc ochii de la ea. Şi nu numai eu – foarte mulţi se uitau cu jind la ea. Lupta noastră pentru teatru a adăugat căsniciei un alt farmec. În cadrul familiei, eu am primit mai mult ajutor de la Carmen decât i-am oferit eu, fiindcă ea m-a protejat pe mine mult mai mult.
Am fost mereu învăluit de o grijă, de o dragoste, de o preocupare. Iubirea înseamnă dăruirea propriei vieţi celui de alături. Iubirea înseamnă altruism, înseamnă că eu nu pot exista fără tine. Înseamnă că dacă tu mori mâine, te îngrop şi mă omor şi eu, pentru că nu mai am de ce să mai trăiesc. Astea sunt marile iubiri care nu se schimbă peste timp, nu ţin de epoci, ci de oameni, astea sunt iubirile care-şi au rostul oricând, în care trebuie să credem şi la care ar trebui să tânjim şi azi.
