Blândețea, în calitate de trăsătură distinctivă, este rodul lucrării Duhului Sfânt. Izvorul și rădăcina ei este smerenia. Este și aceasta o însușire dumnezeiască, de vreme ce Domnul nostru „Cel smerit cu inima” este în același timp și blând, și de vreme ce înfățișează mai mult blândețea decât smerenia. Smerenia este trupul, iar umbra trupului este blândețea. Niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit.
Dacă cercetăm atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu pentru zidirile Sale, și mai cu seamă pentru om, vom constata că modul practic prin care Dumnezeu comunică cu ele este necuprinsa Sa blândețe, aceea care caracterizează autentica însușire părintească.
Nu este blândețea lui Dumnezeu, împreună cu nemișcarea cea de mare cuviință a smereniei Sale, cea care continuă părinteasca ocrotire și pronie, cu toate că noi încălcăm poruncile Lui, Îl provocăm și Îl mâniem peste măsură?
Firea și locul blândeții este fundamentul persoanei. Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu „învăța-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalmi 24, 10) și „fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5,5). Oare care este acest pământ, pe care Ziditorul îl făgăduiește drept zestre celor care și-au înviat trăsătura lor distinctivă? „Pământul” este locul dumnezeieștilor făgăduințe; și ținutul, în care ele sunt cuprinse, este și se numește „pământul făgăduinței”. Aceste făgăduințe dumnezeiești, daruri și binecuvântări, le-a gătit Dumnezeu „de la facerea lumii”. Noi le-am jertfit pe acestea legii prostiei noastre, preferând autonomia și neascultarea poruncii. Dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu și Tatăl nu și-ar fi asumat replăsmuirea noastră, am fi rămas în pieire!
Cunoaștem că Dumnezeu este iubire și „cel ce rămâne în el” ( I Ioan 4, 16). Cum însă va rămâne cineva „în iubire”, dacă îi lipsește blândețea și stăpânesc în el cele împotriva ei, care sunt mânia, ura și răutatea cea aducătoare de întunecime?
Atunci când lipsește blândețea dintr-o persoană, stăpânește tulburarea, incertitudinea și tot haosul cuprinzătoarei pervertiri. Sfârșitul acestora este moartea și iadul, de care păzește-ne, Preabunule Stăpâne, pentru negrăita ta iubire de oameni!
„Dialoguri la Athos” – Gheronda Iosif Vatopedinul
Jurnal Spiritual
