Care este data sfârşitului nu este bine să se ştie

Care este data sfârşitului nu este bine să se ştie. De ce? Pentru că atunci când ştie data sfârşitului omul nu mai creează, nu mai trăieşte momentul, nu se mai adaugă. Nu mai trăieşte în echilibru.

Echilibrul ni-l menţine acest sentiment al veşniciei care este în noi. Dumnezeu a creat pe om liber fără să-i fixeze timpi şi atunci cum să vorbesc eu de un moment în istorie, că în anul cutare va fi cutare?…

Mântuitorul spune un lucru, iar eu mă ţin de vorba asta. „Nu ştie nici Fiul” (Matei 24, 36) – nu ştie ca Om, căci ca Dumnezeu ştie! Asta să ştiţi că e o armă a tuturor ereticilor: „Vine sfârşitul! Vine sfârşitul!” ca să se ducă lumea mai repede după ei… Arma cu care ereticii racolează oamenii foarte eficace!

Nu se întâmplă niciodată să moară cineva fără voia Lui. Dumnezeu îl ia pe om la El când şansele lui de mântuire sunt maxime. Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El.

Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie timp-veşnicie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire.

Ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne arată Biserica prin învăţătura Evangheliei, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare în clipa morţii, atunci fericit va fi doar acela care şi-a îngrijit sufletul, s-a spovedit şi astfel are nădejde că se mântuieşte!

Sfântul Paisie Aghioritul a zis că această suspinare e mult mai valoroasă decât un coşuleţ cu lacrimi.

Hristos vrea de la noi o inimă sinceră, nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nici un dar de la Dumnezeu nu-i mai scump ca timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a răbdat, ne-a îngăduit, doar- doar ne-om ridica. Asta e mila Lui – ne ţine o viaţă întreagă!

lata ca pacea este o mică împărăţie cerească în om, pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi şi viteji, multiubitori, liberi despre tot ce e rău şi numai ţinând întinsă mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Şi dacă, oameni fiind, greşim poate, Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta ca să ne cruţe în cealaltă.

„O, Dumnezeule, mâniatu-te-ai şi te-ai milostivit spre noi!” (Ps 59,1). Şi iarăşi: „Dat-ai celor ce se tem de tine semn, ca să fugă de la faţa arcului tău pentru ca să se mântuiască cei iubiţi ai tăi” (Ps 59, 4).

Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i o mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se pot smeri (dacă vor avea părere de rău) şi smerenia este fără dimensiuni, nemăsurat mai mare decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Sfântul Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci simt tare” (II Cor 12, 10), recunoscând prin aceasta că
lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură.

M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să-ţi doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădărăşti fiinţa ta duhovnicească, comportându-te şi grozăvindu-te. Psalmistul spune: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari nici întru cele mai minunate decât mine” (Ps 130,1).

Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tren închipuit [„în ce gară să cobor?”], aşteptând, cum se zice, „vocaţia.” Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc. Numai atunci nu te-ai mai certa sau (n-ai mai) cerceta pretenţios (cu) harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, considerând că sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele şi smerindu-se mai ales cu inima. Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este totul întru toate (I Cor 12, 6), Căruia nu-I moare nimic, nu-I piere nimic, ci toate Ii trăiesc, toate Ii slujesc.”

Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să le spun la cât mai mulţi şi de o poziţie strategică duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară – diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră se datorează faptului că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu. Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.

Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana – care n-are o clipă de răgaz – gândeşte ca indirect să-l poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l aducă pe om în păcat, păcat de tot felul şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci doar atunci când îi dă o mare întristare: să se considere pierdut şi cu neputinţă de a mai fi iertat – să se descurajeze. Abia atunci singur se desparte omul de Dumnezeu şi, iată, acesta e scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău Milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana şi poate slăbiciunea ta te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters.

Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că îl recunoşti, Mult Milostiv şi Iertător, te va căuta El Singur te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui (Matei 18,13), te va duce la stână, şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu de fapt nu L-ai părăsit. Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească, şi marile tale căderi rămân simple accidente.

O stare de veselie e o stare de creaţie, de existenţă duhovnicească, de cunoaştere şi recunoaştere. Starea de veselie te destinde, te face să îţi întinzi aripile şi să zbori. Starea de întristare – „ Velerim şi Veler, Doamne” […]- asta mi-e soarta şi pun capul în pământ ca struţul…

Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, căci, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, este numai şi numai de la diavolul.

Ar fi bine ca lumea creştină mai ales, să preţuiască mai mult singurul timp pe care îl avem pentru pregătire la moarte şi „să-şi păstreze cu veghere inima, că dintru aceasta pornesc ţâşnirile vieţii” (Pilde 4, 23). „Cu nematerialnicie la Cel Nematerialnic gândeşte şi vei pricepe.” „Când interesele şi conştiinţa se află în luptă, conştiinţa trebuie să învingă, ca să rămâneţi fii ai luminii, fii ai harului.” „Mulţi se plâng că le lipseşte harul, însă mai cu dreptate ar fi dacă Iisus s-ar plânge că harul- vai! – lipseşte de la mulţi.”

Dumnezeu nu-ţi cere nimic imposibil, ci prin poruncile Sale te îndeamnă să faci ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi, şi El te ajută ca să poţi!

În temniţă era mai rău decât în pustie, căci în pustie te necăjeşte doar dracul, care însă crede în Dumnezeu (Iac 2, 19), dar în temniţă erau oameni care nu credeau în Dumnezeu.

Am trecut de multe ori pe lângă moarte. Dacă nu ţineai bine socoteala, uitai că e Crăciunul. Totuşi, cei mai mulţi deţinuţi se rugau şi ţineau să se spovedească. La marile sărbători, mulţi îmi cereau să-i spovedesc. Cu cei din celula mea era mai uşor, dar pe alţii îi spovedeam prin alfabetul Morse. îmi transmiteau păcatele lor prin bătăi în zid, iar eu le transmiteam dezlegarea. Nu puteam crede că nu ne iartă Dumnezeu în situaţia asta. Totul era curăţat prin suferinţă. Puteam muri în orice clipă şi atunci îi dezlegam.

La mine, arestările cu anii, umilinţele grozave au creat o stare de echilibru. Ne băga la răcitor, în camere frigorifice. După socoteala lor, şi după cum vedeam şi eu, nu puteai rezista mai mult de trei zile şi mureai. M-au băgat şi pe mine şi mă urmăreau pe vizeta uşii din ceas în ceas. N-am murit la trei zile, mi-au mai dat două zile. N-am murit, mi-au mai dat două zile. Nici după şapte zile n-am murit. Era groaznic.

În momentele acelea mă gândeam că, dacă n-ar fi fost prezentă o credinţă intensă în Dumnezeu, nefracţionată, ci una „văicăroasă” sau „miorlăită”, n-am fi putut rezista. Că de-aş fi fost trist, aş fi făcut un pact cu diavolul! Ferească Dumnezeu! Cine este trist şi poate sluji pe Dumnezeu!?

“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016