Care este credinţa noastră? E o credinţă din auz sau e o credinţă din vedere?

0
134

parintele-teofil-paraianAu zis către femeia samarineancă: „Acum credem nu numai pentru cuvântul tău”. Deci am avut o credinţă întemeiată pe cuvântul tău şi o avem mai departe, dar să ştii că acum credem şi pentru că „noi înşine am văzut şi am cunoscut că Acesta este Mântuitorul lumii” (Ioan 4). Deci avem o credinţă din auz: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus mie toate”, şi ei s-au dus să-L vadă, şi o credinţă din experienţă: „Acum am cunoscut că Acesta este Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

Acest lucru e bine să-l avem în vedere şi pentru noi, pentru fiecare dintre noi, mai ales când ne cercetăm cum stăm noi cu credinţa, care este credinţa noastră. E o credinţă din auz sau e o credinţă din vedere? E o credinţă unită cu făptuirea, o credinţă care duce la fapte, e o credinţă care angajează sau a angajat la celelalte lucruri bune pe care le aduce credinţa?

Am zis că între credinţă şi mântuire este o legătură care e exprimată de mai multe ori în Noul Testament, şi anume: „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Marcu 5, 34); „De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri”(Ioan 8, 24); „Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Deci credinţa trebuie să aibă lucrarea aceasta de a înlătura păcatul şi de a-l angaja pe om în virtute, pentru că creştinismul cere roade vrednice de pocăinţă. „Orice mlădiţă care nu aduce roade se taie şi se aruncă în foc, iar mlădiţa care aduce roade o lucrează Tatăl, ca şi mai mult rod să aducă” (Ioan 15, 2).

Sfântul Apostol Pavel, având în vedere viaţa cea nouă pe care o duceau credincioşii care au crezut în propovăduirea apostolilor, cei care s-au angajat pentru viaţa cea nouă, în Epistola întâi către Corinteni spune: „Nu vă faceţi socoteli greşite: nici curvarii, nici preacurvarii, nici sodomiţii, nici malahiştii, nici cei răi de gură, nici nesăţioşii de avere, nici beţivii, nici închinătorii la idoli nu vor intra în împărăţia cerurilor” (I Corinteni 6, 9-10). Adică să nu vă închipuiţi cumva că fiind închinători la idoli puteţi ajunge în împărăţia cerurilor, să nu vă închipuiţi cumva că făcând fapte de curvie puteţi ajunge în împărăţia cerurilor, să nu vă închipuiţi cumva că fiind beţivi puteţi ajunge în împărăţia cerurilor. Şi zice Sfântul Apostol Pavel în continuare: „Aşa aţi fost unii dintre voi, dar v-aţi curăţit, v-aţi spălat, v-aţi îndreptat”. Deci nu mai sunteţi aşa. „Ce fapte aveaţi atunci când n-aveaţi credinţă?”, întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani; şi tot el răspunde: „Fapte de care acum vă e ruşine” (Romani 6, 21). Vă este ruşine că aţi fost aşa cum aţi fost. Dar aţi depăşit starea aceea, aţi devenit alţii, aţi devenit om nou, făptură nouă, pentru că aţi crezut; şi rămâneţi ceea ce aţi devenit, pentru că credeţi.

Creştinismul a pus această problemă de la început în lumea aceasta, de la început a stat împotriva păcatului şi i-a învăţat pe oameni: „Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii!”. Schimbaţi-vă interior! Faceţi cumva să nu mai fiţi omul cel vechi, ci omul cel vechi să fie astupat de omul cel nou sau să fie transformat în omul cel nou. V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou. îndemnul Sfântului Apostol Pavel este: „Cugetaţi cele de sus, căutaţi cele de sus” (Coloseni 3, 12).

În Epistola către Coloseni, capitolul 3, citim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, cugetaţi cele de sus, unde Hristos este de-a dreapta Tatălui; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este ascunsă cu Hristos, în Dumnezeu” (Coloseni 3, 1-3).

Iar în Epistola către Galateni, citim: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. În concepţia Sfântului Apostol Pavel, se face o legătură între credinciosul de rând şi Domnul Hristos, până la aşa măsură încât Domnul Hristos apare în prim-planul gândirii şi al simţirii. Toată lucrarea Bisericii este pentru asta: să ne întărească în credinţă şi într-o viaţă nouă pe măsura credinţei, într-o viaţă care nu mai seamănă cu viaţa cea mai dinainte de intrarea în sfera credinţei. Cel care are credinţa din auz se angajează la făptuire, şi cel care faptuieşte împlineşte poruncile lui Dumnezeu, ajunge la credinţa cea de-a doua.

Deci este o credinţă din informare şi este o credinţă din făptuire. Acestea trebuie să le urmărim fiecare dintre noi, iar credinţa din făptuire trebuie să fie lucrătoare în iubire. Mai ales iubirea se cere. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni. Credinţa trebuie să ducă la iubire. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, acolo unde vorbeşte despre iubire, despre dragoste, spune despre dragoste că este o virtute cuprinzătoare şi o virtute care nu încetează niciodată. Şi numeşte anumite virtuţi cuprinse în virtutea aceasta a iubirii sau care duc la iubire: dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragoste nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte. Deci cineva care are iubirea pe care o lucrează în suflet credinţa n-are numai iubirea, ci are dragostea unită cu îndelunga răbdare.

Dragostea e unită cu bunătatea. Nu există un om care iubeşte şi care totuşi să fie rău. Şi dacă este totuşi rău, înseamnă că nu are dragostea ca virtute creştină.

Dragostea nu ştie de invidie, se bucură de tot binele care se lucrează în lumea aceasta. Cât despre invidie, pizmă sau zavistie (e numele aceleiaşi patimi; şi întristare se mai numeşte, întristarea de binele altuia, întristarea că nu ajungi şi tu ca el sau mai presus de el, de cel pe care îl invidiezi), aceasta este un păcat de moarte, în Filocalie, la Sfântul Ioan Casian, în scrierea „Despre cele opt gânduri ale răutăţii”, a cincea patimă este întristarea – se înţelege, întristarea de binele altuia.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here