Caracterul propovăduirii evanghelice

Nu m-a trimis pe mine Hristos, zice sfântul Apostol Pavel, să binevestesc întru înţelepciunea cuvântului, ca să nu se facă zadarnică crucea lui Hristos (1 Cor. 1, 17). Înţelepciunea cuvântului înseamnă cuvântul împodobit cu arta retorică şi dres cu tot felul de născociri ale minţii. Eu, spune Apostolul, am fost trimis să binevestesc fără aceste instrumente ale înţelepciunii omeneşti, am fost trimis să înfăţişez doar adevărul curat despre crucea lui Hristos, să zic: „Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit, a murit pe cruce şi ne-a mântuit; credeţi în asta, şi vă veţi mântui”. Aşa am făcut şi aşa fac întotdeauna: nu înfloresc cuvintele, nu drapez moartea de cruce cu imagini patetice, nu inventez nici un fel de raţionamente cu privire la necesitatea şi fo­losul acestei morţi pentru lucrarea mântuirii noastre, ci doar binevestesc peste tot adevărul gol-goluţ: Dumnezeu a murit pe cruce şi ne-a mântuit; credeţi, şi vă veţi mân­tui. Eu las să lucreze asupra inimilor şi a minţilor însuşi adevărul acesta, fără nici o mijlocire a instrumentelor omeneşti. Ea îi va găsi pe ai săi. Când pui un magnet lân­gă părticele din diferite metale, dintre toate magnetul le va alege şi le va atrage pe cele de fier: şi eu, când tind cu­vântul binevestirii unei întregi adunări de oameni, cuvân­tul meu îi va afla singur pe ai săi, şi cei ce sunt de la ade­văr se vor întoarce singuri către el şi se vor lipi de el. Faptul că cuvântul are o asemenea lucrare trebuie pus nu pe seama discursului meu, ci pe seama adevărului gol-goluţ şi neînfrumuseţat: Dumnezeu a murit pe cruce şi ne-a mântuit. Dacă m-aş apuca să îl înfloresc, s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă cu magnetul când este învelit cu ceva care îi împiedică lucrarea asupra fierului. Dacă aş înveli cuvântul crucii în înfloriturile cuvântului şi ale raţiona­mentelor înţelepciunii omeneşti, i-aş îngrădi calea de a lu­cra asupra inimilor simple şi prin asta i-aş desfiinţa pute­rea şi n-aş mai întoarce la credinţă pe nimeni.

Şi este foarte firesc să fie aşa. Să-i împărţim pe ascul­tători în două jumătăţi: în cei ce sunt împărtăşiţi de înţe­lepciunea omenească şi în cei ce nu sunt împărtăşiţi de ea. Pentru cei dintâi, cuvântul crucii, oricum l-aş împodobi, oricum l-aş înveli în felurite raţionamente, nu va fi câtuşi de puţin acceptabil. Pentru ei, a te osteni cu un asemenea cuvânt înseamnă a-ţi pierde degeaba timpul şi puterile. Dacă este cu putinţă ca cineva dintre ei să creadă, asta se poate întâmpla numai dacă li se înfăţişează adevărul gol-goluţ despre cruce: în înflorituri şi în raţionamente vor găsi mereu o mulţime de obiecţii împotriva acestui adevăr, obiecţii care nu-l vor lăsa să se statornicească în mintea lor şi să le pătrundă la inimă ca să pună acolo în­ceputurile credinţei. Când este vorba de cărturari, înflori­turile şi raţionamentele nu ajută la reuşita cuvântului cru­cii, ci sunt o piedică. Ele sunt piedică şi când avem de-a face cu necărturari, căci pentru mintea neobişnuită ele în­curcă adevărul în împletiturile măiestrite ale vorbirii şi în argumentaţiile inaccesibile celor simpli precum şi pentru că artificiile retorice şi acrobaţiile gândirii duc întotdeau­na la bănuiala: „Hai, gata! Ăsta e adevărul? Dacă e ade­vărul, zi-o pe faţă şi simplu, ce te tot dai după deget?” Asta e legea inimilor simple.

Şi până în ziua de astăzi una dintre dovezile puternice ale adevărului Evangheliei este faptul că ea a biruit lumea cu simplitatea sa lipsită de şiretenie. Bine zugrăveşte această latură a problemei Sfântul Ioan Gură de Aur: „Apostolii nu erau dintre înţelepţi”, zice el, „nu din pricina neajunsului harismelor, ci ca propovăduirea să nu su­fere pagubă. înţelepţii nu ajutau propovăduirea, ci îi adu­ceau pagubă, iar neînţelepţii au întărit-o. Propovăduirea a biruit nu prin înţelepciunea omenească, ci prin harul dum­nezeiesc. Astfel, când începe cineva să spună că Apostolii erau oameni simpli, noi adăugăm pe deasupra că erau şi neînvăţaţi, şi necărturari, şi săraci, şi oameni de rând, şi neînţelepţi, şi necunoscuţi. Nu spre necinstea, ci spre sla­va Apostolilor este faptul că ei, fiind astfel, s-au arătat mai slăviţi decât toată lumea – pentru că aceşti oameni simpli, necărturari şi neînvăţaţi i-au biruit pe cei înţelepţi, puternici şi stăpânitori, care se lăudau cu bogăţia, cu slava şi cu toate cele dinafară. Din asta se vede limpede cât de mare este puterea crucii şi că toate acestea s-au săvârşit nu prin puterea omenească, pentru că cele de acest fel nu sunt în firea lucrurilor, ci mai presus de fire”.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual