Caracterul comunitar al cântării liturgice

0
147
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

comunitarCantarea liturgica in Biserica

Prin cântare, cel care cântă trezeşte în sine o relaţie afectuoasă cu ceea ce formează obiectul cântării, mai bine spus, cântarea îl pune cu ceea ce este cântat într-o relaţie totală cu fiinţa întreagă. Şi numai prin această relaţie totală a fiinţei care cântă, se descoperă, se pune în evidenţă fiinţa întreagă a conţinutului cântat, cu toată valoarea lui. Mai bine spus, în această relaţie afectivă conţinutul cântării este şi trăit, sau experiat, sau se intră într-o unire cu el, cum nu se întâmplă în încercarea de a-l defini sau preciza numai cu raţiunea şi de a-l exprima prin noţiunea pe care şi-o face aceasta despre el.

Lauda care se aduce prin cantare, trebuie sa fie cantarea comuna

Vorbind despre importanţa cântării în Biserică pentru fiecare credincios, trebuie să vorbim totodată despre cântarea comună, căci numai în ea se arată deplin lucrarea Duhului care duce până la capăt unirea între suflete în aceeaşi credinţă şi dragoste de Hristos, ţinându-i ca un Trup comun al Lui.

Numai lauda comună a Cuvântului Întrupat, ca să readucă în noi, prin infuzarea în noi a puterii jertfei Sale, contrare egoismului pătimaş, ne poate readuna în El, unificându-ne şi între noi. Căci el este, ca suprem Cuvânt, acel Cuvânt armonizator al tuturor, şi raţiunea comună a tuturor. Înfrăţirea prin virtuţi şi prin izvorul lor care este credinţa, îndeamnă la cântarea comună înălţată lui Dumnezeu şi aceasta promovează credinţa şi rodul ei sau viaţa virtuoasă, care înfrăţeşte. Dar domolirea patimilor egoiste este efectul lucrării Duhului lui Hristos Cel răstignit şi a unirii cu Hristos care lucrează în Liturghie prin Duhul Lui, nedespărţit de Crucea Lui.

“Laudati pe Domnul intru sfintii Lui”

În explicarea versetului 1 al Psalmului 150, Sfântul Grigorie de Nysa spune despre cuvintele: “lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui”, că lauda lui Dumnezeu se completează din ceea ce au bun toţi sfinţii. De aici deducem că atunci când toţi credincioşii îl laudă în comun pe Dumnezeu, în lauda aceasta se gândesc nu numai la ce au de la Dumnezeu toţi sfinţii, ci pun şi ei împreună feluritele bunătăţi pe care le-au primit de la Hristos, adunându-le fiecare pe toate în sufletul lui. Credincioşii sunt îndemnaţi prin aceasta să adune în sufletele lor nu numai în timpul cântării simţirile tuturor, ci şi în viaţa lor virtuţile tuturor, ca să de vină cât mai uniţi şi în viaţa lor.

Cuvintele versetului 2: „lăudaţi-L pe El întru puterile Lui”, arată, în viziunea aceluiaşi Sfânt Părinte că aceste puteri nu lasă firea noastră să fie luată în stăpânire de firea păcatului, deci de dezbinare. Toată unitatea în viaţă şi în cântare, vine din puterea lui Dumnezeu cel Unul, şi se menţine prin ea. Aceasta o simt credincioşii în cântarea lor comună şi de aceea ea este în primul rând o laudă la adresa lui Dumnezeu şi a puterii Lui. În aceasta ei simt mulţimea slavei Lui. Această simţire a puterii Lui dă credincioşilor putere să dea glas de trâmbiţă răsunătoare şi dulceaţă de alăută laudei lui Dumnezeu (versetul 3).

Multumirea trebuie sa fie comuna

Mulţumirea adusă lui Dumnezeu este mai bogată în simţire când mulţumirea proprie este întărită de mulţumirea celorlalţi şi a celorlalţi e întărită de mulţumirea proprie. În mulţumirea fiecăruia este prezentă mulţumirea tuturor şi în mulţumirea tuturor vibrează mulţumirea fiecăruia, ca parte a ei.

În biserică nu suntem despărţiţi, căci dacă nu ar fi o trăsătură de unire între mine şi ceilalţi şi fiecare din ceilalţi, la fel, nu s-ar putea numi un noi. Unitatea acestui noi are gradaţii diferite. În cântarea liturgică, această unitate se trăieşte într-un grad deosebit de accentuat. Astfel, nu mă dizolv în ceilalţi, aşa cum nu mă dizolv în celălalt, oricât de mare ar fi iubirea între mine şi el, sau între mine şi ei. Căci eu-l celuilalt îmi rămâne şi un tu, oricât de mult m-aş uni cu el. Îmi rămâne şi un spaţiu propriu, şi îmi impune şi o responsabilitate, oricât de mult m-aş scufunda în interiorul lui sau oricât de mult m-ar umple el.

Preamarirea lui Dumnezeu

Prin cântare, creştinul participă direct la lucrarea Bisericii în actele ei de preamărire a lui Dumnezeu şi se integrează în Trupul Tainic al Bisericii în vederea realizării comuniunii cu Capul Ei care este Iisus Hristos. Putem desprinde astfel ideea că muzica bisericească se dovedeşte a fi un puternic factor misionar menit să contribuie la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, la intensificarea rugăciunii şi la întărirea unităţii Bisericii, cât şi la întărirea comuniunii dintre membrii Bisericii, comuniune adesea fărâmiţată de prezelitismul sectar.

Efortul lepadarii de grija lumeasca

Muzica bisericească înlesneşte lucrarea harului rugăciunii. Ea ne ajută în efortul lepădării de grija cea lumească şi face reală emoţia comuniunii prin dialog de doxologie, cu Dumnezeu. Emoţia înmugurită în suflet naşte inima înfrântă şi duhul umilit. Acestea pot aduce jertfa lui Dumnezeu cea bineplăcută. Cântarea liturgică înlesneşte chemarea spre izvorul din care tâşneşte ea, adică spre izvorul transcedental al tuturor frumuseţilor din ordinea văzută.

În cadrul cultului se conturează pregnant şi caracterul jertfelnic al cântării liturgice, în sensul că prin ea şi în ea, credinciosul îşi exprimă dorul de manifestare a dragostei faţă de Dumnezeu.

Caracterul comunitar

Cântarea liturgică are şi un pronunţat caracter comunitar pentru că ea este un mijloc de cultivare şi de întărire a unităţii, a comuniunii dintre membrii Bisericii. Ne putem da uşor seama de acest adevăr pentru că dacă rugăciunile nu ar fi cântate, credincioşii nu s-ar putea ruga în comun. Cântând împreună, se simt angajaţi într-un organism mare şi unitar, cu care se simt solidari, acest organism nefiind altul decât trupul lui Hristos, Biserica cea Una. Viaţa creştinului pulsează în viaţa Bisericii, el trăind ca fiu şi mădular activ al Bisericii, ancorat în misiunea Bisericii. Cântarea trezeşte în credincioşi aceleaşi gânduri şi sentimente, de a-i ajuta să îşi îndrepteze atenţia către ideea religioasă sau îndemnul moral exprimat în cântarea respectivă.

Cântarea în comun aduce cu sine tot ceea ce poate fi mai bun pentru un creştin autentic: iubirea, făcând din unirea vocilor tuturor un fel de legătură de unire între oameni, aducânt laolaltă întreg poporul într-un singur glas, ca cel al unui cor. Prin cântare, credinciosul nu devine doar un mădular al Bisericii, ci se simte trăind profundul sentiment de comunicare şi comuniune cu toţi fraţii lui de credinţă, integrându-se de bună voie, în chip conştient şi afectiv, în comunitatea sau parohia din care face parte (parohia fiind chipul lui Hristos în lume), coborând cerul pe pământ şi ridicând pământul la cer pe scara plină de armonie a cântării în comun.

Participarea la sfintele slujbe

Cântarea în comun a credincioşilor în Biserică s-a dovedit una dintre metodele cele mai bune pentru participarea activă a acestora la sfintele slujbe. Prin realizarea acestei active şi vii participări se obţine şi sprijinirea şi înfăptuirea acţiunii pastorale a preotului.

Prin cântare, credinciosul poate spori în viaţa lui duhovnicească, devine mai sensibil la problemele existenţiale, abordează cu mai multă seriozitate problema nemuririi sufletului şi preocuparea pentru mântuire. Cântarea, de multe ori, îl smulge din nepăsare şi îl cheamă la realitate, după cum spune condacul: suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie … deşteaptă-te dar ca să se milostivească spre tine Hristos.

Cântarea conştientizează pe credincios de omniprezenţa lui Dumnezeu şi îl îndeamnă la smerenie şi supunere, luând aminte la măreţia Lui, picurând în sufletul său mireasma rugăciunii fiebinţi şi umilite în comun cu ceilalţi: cu noi este Dumnezeu…

Sentimentul puternic al reinnoirii

Ea cultivă sentimentul puternic al reânnoirii vieţii prin şi în Hristos şi transmite ceva şi din sublimitatea lui Dumnezeu, ne face să Îl simţim mai aproape şi mai puternic, dar totodată şi plin de iubire faţă de cei care Îi aduc slavă (în comun): Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim, pe tine, Preaveşnicule părinte, tot pământul Te măreşte. De aceea, cântarea în comun este modul cel mai propriu de a vorbi cu Dumnezeu sau despre Dumnezeu, ca despre Cel cu neputinţă de cuprins în noţiuni precise şi exprimate în cuvinte corespunzătoare acestor noţiuni. Prin cântarea în comun spunem mai mult decât am putea noi exprima prin orice cuvinte, dând un coeficient nemărginit admiraţiei măreţiei Lui, bunătăţii Sale care întrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul.

Fericirea in duhul de comuniune al credinciosilor

Fericirea după care tânjeşte omul nu se poate realiza decât în duhul de comuniune al credincioşilor. Numai în comuniunea largă a întregii Biserici sau parohii se activează din plin dragostea creştină, numai în ea se îmbogăţeşte şi se întăreşte fiecare cu darurile şi experientele cât mai multora.

În Biserica Ortodoxă credincioşii dinamizaţi de preot pot contribui substanţial la realizarea acestei mult dorite comuniuni prin cântarea bisericească. Credincioşii contribuind prin participarea activă la sfintele slujbe, la reînnoirea duhului ortodoxiei, preotul ortodox se simte apropiat de ei, întărit cu credinţa şi dragostea lor, cu căldura şi cu dorinţa lor de a se ruga, între preot şi credincioşi realizându-se o puternică comuniune, devenind şi el parte a Trupului realizat de ei.

Comuniunea cultica

În acest fel, cântarea cultică ortodoxă poate prilejui legături fiinţiale ce nu se mai rup niciodată, deoarece comuniunea cultică realizează nu numai comuniunea sufletească între credincioşi ci şi între credincioşi şi preot şi a tuturor cu Dumnezeu, care este forma şi treapta cea mai înaltă a comuniunii.

Precum cele Trei Persoane sunt Una, după cuvântul Mântuitorului ca toţi să fie una… (Ioan 17, 24), tot astfel multitudinea de persoane care intră în Trupul tainic al lui Hristos prin Botez trebuie să fie una prin credinţa şi trăirea în aceeaşi unică dumnezeire, mărturisită prin cântarea în comun.

Prezenta lui Hristos in biserica

Chezăşia unităţii Bisericii o reprezintă însăşi prezenţa lui Hristos în ea, întrucât El lucrează şi ca Logos şi ca Mântuitor la unirea tuturor cu Sine în spaţiul Bisericii. Unde este Hristos, este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Unitatea nu se poate dobândi decât prin înrădăcinarea în Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa. Dezbinarea nu este decât ieşirea din această temelie neschimbată şi unitară.

Mihai P.

Mai multe articole din această categorie puteţi citi aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here