Cântarea bisericească în comun este un mijloc de terapie în Biserică

0
587

cantarea in bisericaAtunci când Sfânta Liturghie este cântată de toţi cei care participă, lucrarea Duhului Sfânt se arată deplin, ducând până la capăt unirea între suflete în aceeaşi credinţă şi dragoste de Hristos, ţinându-i ca un trup comun al lui. Fericirea şi creşterea în Hristos după care tânjeşte omul nu se poate realiza decât în duhul de comuniune a credincioşilor. Numai în comuniunea largă a întregii Biserici sau parohii se activează din plin dragostea creştină, numai în ea se îmbogăţeşte şi se întăreşte fiecare cu darurile şi experienţele cât mai multora.

Întreaga iconomie a mântuirii se desfăşoară armonios, într-o legătură spirituală, organică, într-o mişcare vie însuşită, asimilată, convertită în rugăciune, în adorare, de către întreaga Biserică şi de fiecare în parte, pentru ca orice credincios să devină, cum spune Domnul Hristos, o mlădiţă vie – răsădită în trunchiul Său duhovnicesc (Ioan 15, 5), un mădular al acelei noi seminţii alese şi al acelui neam sfânt (I Petru 2, 9), a cărui tainică viaţă a început să se arate în această lume în ziua Cincizecimii, odată cu pogorârea Sfântului Duh, a Mângâietorului.

Cântarea bisericeasca este totodată şi liturgică, încadrată în lucrarea sacramentală mântuitoare. Cântarea acesta uneşte pe toţi credincioşii, îi face să cânte într-un glas, să aibă toţi cugetul Bisericii, cugetul lui Hristos. După cum orice lucrare sacramentală este rezultatul unui teandrism, la fel şi cântarea duhovnicească nu uneşte doar pe cei din Biserica luptătoare, ci împreună cu sfinţii ne unim într-un glas cu îngerii, pentru că la Sfânta Liturghie spunem: fă ca împreună cu noi să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri (rugăciunea intrării cu Sfânta Evanghelie). Cântarea bisericească făcută de credincioşi în comun este şi o simbolizare a cântării pe care îngerii o înalţă în ceruri în jurul tronului dumnezeiesc.

În liturghisire devenim chipuri ale heruvimilor şi serafimilor, care au neîncetata menire de a aduce slavă lui Dumnezeu noi care pe heruvimi cu taină închipuim. Şi dacă Psalmul 8, 6 spune că Domnul l-a micşorat pe om cu puţin faţă de îngeri, iată că acum nu numai că îi închipuim, dar ne şi transpunem în locul lor, aşa încât la cântarea serafică a Sfintei Liturghii Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot… devenim asemenea îngerilor în trup.

Prin cântare se iveşte duhul comuniunii. Comuniunea nu este posibilă decât între persoane, iar persoanele sunt singurele capabile de iubire. Cântarea este un dialog, iar dialogul se face cu un tu, faţă către faţă. Cântarea este un reflex al doxologiei cereşti.

Cântarea de laudă vizează iubirea unei persoane faţă de cealaltă, iar iubirea este o jertfă, pentru că nu mai cântăm ale noastre, ci ale lui Dumnezeu; este o renunţare la egocentrism şi o legătură afectuoasă cu obiectul cântării. Aşa ajungem la sfinţenie, iar sfântul nu este un supraom, ci omul care trăieşte ca fiinţă liturgică. Prin cântarea de laudă a lui Dumnezeu, renunţăm la lauda noastră, jertfa devine expresia depăşirii egoismului, ne scoate din imperiul individualismului. Nu se poate trăi fără jertfă. Vrem carieră, jertfim zile, ani, facem orice. Dar astăzi am dori să obţinem totul fără jertfă dacă se poate. Jertfa este sacrificiul – sacrum facere – adică a face sfânt, a sfinţi.

Prin cântare ne solidarizăm cu întreaga umanitate, îi cuprindem pe toţi, ne înfrăţim cu suferinţa aproapelui. Jertfa aceasta împreună se cade a fi o topire a inimii noastre în focul dragostei aproapelui, iar fumul acestei adevărate jertfe duhovniceşti se va ridica şi va atinge cerul. Cântarea în comun este modul cel mai propriu de a-I mulţumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lăuda şi de a I ne închina. Prin această cântare spunem mai mult decât putem exprima prin orice cuvinte. Prin ea dăm un coeficient nemărginit admiraţiei măreţiei Lui, bunătăţii Lui, care întrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul, dar şi mulţumirea neţărmuită faţă de El, pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte.

Atunci când credincioşii percep Biserica în experienţa lor duhovnicească, ei realizează în mod imediat o unitate spirituală care depăşeşte orice izolare individualistă, orice exterioritate şi pătrund în universalismul divin.

Unirea cu Hristos, centrul Liturghiei, este în realitate o unire cu umanitatea Lui îndumnezeită şi, prin urmare, cu întreaga umanitate din toate timpurile. Conceptul de toţi sau toată lumea are o substanţă universalistă, prin faptul că are un conţinut duhovnicesc şi-l vizează pe omul de pretutindeni, indiferent de rasă, pentru că originea tuturor este în Dumnezeu, iar valoarea fiecărei persoane este cât valoarea cosmică, omul fiind o sumă cosmică. Plasat în perspectiva divină şi cosmică, uneşte ambele realităţi în persoana sa, este în chip ontologic fiinţă universală, poartă chipul lui Dumnezeu, şi pe al său propriu.

Slăvirea cu o gură nu se poate face decât în cântare. Căci în vorbire nu pot grăi toţi cei adunaţi deodată. În această slăvire cu o împreună-simţire şi cu o singură gură nu se anulează persoana, ci ele constituie o simfonie prin intercomunicare. Cântând toţi în fond acelaşi conţinut şi comunicându-şi-l, se întăreşte fiecare din puterea tuturor în gândirea comună cu ceilalţi, în credinţa comună, dar şi în dragostea comună faţă de Aceleşi Dumnezeu. Căci El însuşi produce în toţi aceeaşi simţire a credinţei şi a dragostei şi deci aceeaşi pornire de a-L lăuda cu gurile lor unite, ca printr-o singură gură, care din contribuţia tuturor capătă o tărie de mărturisire ce devine a fiecăruia sau sporeşte tăria fiecăruia.

Faptul că acest text al Sfântului Apostol Pavel, care se referă la slăvirea cu o gură şi o inimă, se află până astăzi în Liturghie aproape în aceeaşi formă, arată că această slăvire a lui Dumnezeu s-a continuat neîntrerupt în Biserică, constituind un mijloc de păstrare al unităţii de credinţă al ei. Rezultă astfel că nu putem vorbi de emoţia iubirii faţă de Dumnezeu produsă de cântare, fără să se vorbească de importanţa cântării comune.

Credincioşii care cântă trebuie să fie însufleţiţi de o mare evlavie. La fel ca rugăciunea, cântarea în comun trebuie să fie expresia credinţei adunării şi un îndemn fierbinte la iubirea aproapelui. Pe scurt, cântarea trebuie să corespundă evlaviei simple, aşa fel ca cel care cântă să aibă continuu gândul nu numai la textul cântării, ci şi la cei de lângă el, exprimând astfel adevăratul duh creştin din el.

Cântarea bisericească în comun este şi un mijloc de terapie în Biserică. Ea este administrată doar în Casa Domnului, un adevărat Sanatoriu duhovnicesc, prin tehnica meloterapiei, reprezentată de imnele şi cântările bisericeşti. Cântarea are o multiplă acţiune: îl ajută pe om să îşi cunoascăstarea lăuntrică, îl scoate din individualitate şi îl uneşte cu aproapele. Efectele se datorează pe de o parte conţinutului textelor, iar pe de alta melosului harismatic ce face ca textul să vindece rănile sufletului.

Cântarea lor în comun are darul de a face să dispară toate deosebirile dintre oameni şi să-i unească într-un singur mănunchi, înfrăţindu-i. Cântarea de obşte în biserică este un factor hotărâtor pentru menţinerea unităţii credincioşilor, Sfântul Vasile cel Mare relevând puterea cântării de a linişti sufletele, de a potoli gândurile furtunoase şi tulburătoare, de a le da odihnă şi pace, într-un cuvânt, de a uni.

Cântarea în comun uneşte şi disciplinează masele şi aceasta, nu numai în Biserică, ci oriunde se practică ea. Cel care priveşte la această lume nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel care este şi S-a facut în ea toate în toţi, pe Hristos Cel ce a adunat pe cele rătăcite şi împrăştiate într-o unitate şi le-a făcut pe toate o singură Biserică, o singură turmă.

În Biserică, credinciosul îşi transcende dintr-odată propria-i conştiinţă individualistă, intrând în dualitatea eu-Dumnezeu, apoi în comunitatea credincioşilor, ca lărgire a actului de conştiinţă proprie până la proporţiile universalităţii umane şi cosmice. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că rugăciunea individuală se transformă în rugăciune colectivă, iar Biserica se roagă, prin preot, pentru toţi credincioşii şi în numele lor, lărgind mereu sfera conştiinţei până în punctul în care tot ceea ce este ceresc şi pământesc se întâlneşte şi palpită în acelaşi ritm al vieţii duhovniceşti.

Cântarea comună în biserică este un mijloc prin care se restabileşte armonia fiinţelor umane în Hristos, sau se înaintează spre o tot mai mare unitate în Hristos, care va ajunge la desăvârşire în viaţa viitoare, când oamenii vor slăvi pe Dumnezeu în mod neîncetat împreună cu îngerii, într-o desăvârşită armonie între ei, când în toată creaţia va fi restabilit imnul de laudă înălţat lui Dumnezeu.

Cântarea îndulceşte cuvintele de rugăciune şi de slăvire ale credincioşilor şi deci, şi inima celor care le rostesc. Prin aceasta face mai dulce chiar conţinutul rostit în chip cântător şi, deci, persoana al cărui nume este lăudat şi rugat în chip melodios. Prin acesta, cântarea lipeşte mai mult inima de darul cerut sau primit, sau de persoana de la care a cerut acest dar şi pentru care e lăudat şi cântat. În felul acesta sporeşte plăcerea sau bucuria faţă de darul cerut sau primit şi iubirea faţă de persoana al cărei nume este rostit prin cântare. Bucuria sau iubirea aceasta se manifestă în avânturi de entuziasm în accente de duioşie, de dor, de hotărâre de a rămâne ataşat persoanei căreia i se adresează cântarea şi voii ei, cu orice preţ. Trezirea acestor sentimente stă în legătură cu faptul că prin cântare se pun în relief adâncuri de taină, valori cu neputinţă de măsurat ale realităţilor, persoanelor şi darurilor cântate.

 

Mihai P.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here