Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită

ispitaOmul credincios, care s-a pocăit de păcatele sale, care se înfrânează de la rău, nu este scutit de încercări. Rămâne valabil peste veacuri îndemnul Înţeleptului Isus Sirah: “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Isus Sirah 2, 1).

Necazurile-i vin omului credincios de la diavol, de la lume şi de la firea sa slabă. Ba chiar bunul Dumnezeu îngăduie să vină peste omul preocupat de o viaţă creştină încercări, fie pentru a-i fortifica credinţa, fie pentru a-l certa pentru anumite greşeli şi a-l readuce la calea cea bună.

Este foarte important să le ştim da necazurilor o interpretare duhovnicească şi să le răbdăm. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

Unul dintre părinţii care n-a fost scutit de necazuri ne sfătuieşte: “Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul cu sfinţi”.

Modelul absolut de răbdare a suferinţelor este Domnul nostru Iisus Hristos. Încă Proorocul Isaia îl vedea ca pe un Fiu al durerii, batjocorit pentru noi oamenii: “Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă” (Isaia 53, 3).

Sfântul Apostol Pavel, pentru a-i încuraja pe evrei, le dă modelul Mântuitorului: “Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-i; a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”. (Evrei 12, 2-4).

Suferinţei trebuie să-i găseşti un sens duhovnicesc, pentru că pe pământ nimeni nu-i lipsit de necazuri. Găsind un sens în suferinţă porţi crucea cu nădejde şi cu drag. Dacă nu găseşti un sens suferinţei vei purta crucea de nevoie, cu lehamite şi cârtind, dar totuşi o vei purta. Dacă te împotriveşti unei cruci, poate, vei da peste alta şi mai grea.

Toma de Kempis ne pune o întrebare retorică: “Socoteşti oare, că scapi de ceea ce nici un muritor n-a putut să scape? Care dintre sfinţi a fost pe lume fără cruce şi fără suferinţă? Şi nici Iisus Hristos, Domnul nostru, cât a trăit, n-a fost un singur ceas fără durerea patimii. Trebuia, zice El, să pătimească Hristos şi să învieze din morţi şi să intre în mărirea Sa (Luca 24, 46). Şi tu cum de cauţi un alt drum, decât drumul acesta împărătesc, care este drumul sfintei cruci?”

Nefiind în firea omului predispoziţia înspre a purta crucea, înspre a suporta suferinţele, spre a fugi de onoruri, spre a se nevoi, înspre a îndura cu resemnare ocările, trebuie ca tuturor acestora să le descopere, prin harul lui Dumnezeu, un sens pozitiv şi atunci ele vor deveni elemente de ajutor în viaţa spirituală.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Dumnezeu îl conduce pe om spre ţintă cu ajutorul a două mijloace: un mijloc pozitiv, numit Providenţă sau Pronie, şi un mijloc negativ, numit judecată. În virtutea primului mijloc Dumnezeu îl răsfaţă pe om cu toate bunătăţile, îi dă sănătate, îl ajută să realizeze multe lucruri, ca folosindu-se de ele să-L slujească pe El şi să ajungă la mântuire. În virtutea celui de-al doilea mijloc, atunci când omul se abate de la cale, Dumnezeu îngăduie să vină peste el necazuri pentru a-l îndrepta şi a-l readuce la drumul cel bun.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase, spune Sfântul Maxim, tinde de bună voie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea, e tras de la păcat împotriva voii lui şi lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumne-zeit de Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă”.

Uneori, şi nu rar, omul plin de toate bunătăţile uită de Dumnezeu. În această situaţie, dacă Dumnezeu vrea să-l aducă la cale, îl pune la încercare cu sărăcia. Este cunoscut cazul relatat de Avva Daniil. Un pietrar din Tebaida, cu numele de Evghenie, era foarte milostiv. Din această pricină, cu gândul că dac-ar fi bogat ar deveni şi mai milostiv, Avva Daniil s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea bogăţie. Şi într­-o zi, pe când scotea piatră din carieră, a găsit o mare comoară. Cu ajutorul banilor ajunge patrician la Constantinopol, unde Justin era împărat. Numai că “mărirea schimbă firea”. Când Daniil s-a dus să-l viziteze ne povesteşte că stând lângă poarta lui “îl văd îndată pe el cu fală şi înconjurat de oameni mulţi şi am zis către el: miluieşte-mă, am să-ţi grăiesc oarece deosebit! Iar el nu a luat aminte, ci şi cei ce mergeau înainte au dat în mine…” Când şi-a revenit la bunătatea de la început? Atunci când Dumnezeu l-a făcut din nou sărac şi lucrător în cariera de piatră.

Răbdarea necazurilor ne ajută şi la biruirea patimilor din noi. Omul care nu este mâncat de rele poate ajunge un răsfăţat indiferent la cele duhovniceşti. “Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea şi în celelalte va fi ajutat, iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui”.

Necazurile le sunt folositoare oamenilor, din punct de vedere duhovnicesc, ori pe ce treaptă s-ar găsi. Sunt necesare păcătoşilor, pentru a-i întoarce la o viaţă creştinească normală, dar le sunt necesare şi celor înaintaţi din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-i fortifica şi a-i ajuta să înainteze spre Dumnezeu.

Pe bună dreptate Sfântul Isaac Sirul ne spune că “încercările sunt neapărat folositoare”, şi că “se cuvine celui ce umblă pe calea lui Dumnezeu să-I mulţumească pentru toate cele ce vin asupra lui şi să-şi învinovăţească şi să-şi ocărască sufletul său şi să ştie că nu ar fi fost lăsat de Purtătorul de grijă, dacă nu s-ar fi lenevit”.

Credincioşii, uitându-se la crucea Domnului Hristos, ştiu că necazurilor trecătoare le urmează cununa cea nepieritoare. Viaţa pământească e scurtă şi eternitatea este fără sfârşit. Sunt convinşi că Dumnezeu îi încununează pe cei ce se luptă. “Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioşi să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor şi retrage puţin harul dat lor de sus şi lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutăţii pentru o vreme, ca să vadă sufletul cui se dăruieşte mai mult”.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here