Când vin peste tine necazuri dese, nu te tulbura, așteaptă să ia sfârșit!

0
652

necazuriDar ca să nu crezi că cele petrecute sunt întâmplare şi fapt al împrejurărilor, Dumnezeu îndeplineşte totul chiar prin cei care luptaseră împotriva înfăptuirii visurilor, chiar prin cei care opriseră înfăptuirea lor; S-a folosit de duşmanii lui pentru proslăvirea lui Iosif, ca să cunoşti că nimeni nu poate zădărnici planurile lui Dumnezeu, că nimeni nu poate întoarce mâna Lui prea înaltă şi ca să nu te descurajezi, nici să te amărăşti, când unii uneltesc împotriva ta, ci să ştii bine că uneltirea ajunge spre bun sfârşit, dar numai dacă înduri cu mult curaj încercările. Iată că şi aici invidia a dat naştere împărăţiei, iar ura a prilejuit cununa şi a adus tronul. Înşişi uneltitorii, chiar ei, l-au împins pe Iosif spre măreţia acelei înalte dregătorii. Cel uneltit împărăţea, iar uneltitorii răbdau; aceluia i se aducea închinăciune, iar aceştia i se închinau.

Când vin dar peste tine necazuri dese şi unele după altele, nu te tulbura, nu te amărî, aşteaptă să ia sfârşit! Va ieşi negreşit întru întâmpinarea ta un sfârşit vrednic de marea dărnicie a lui Dumnezeu, numai dacă înduri, mulţumind lui Dumnezeu, necazurile ce vin peste tine. Pentru că şi Iosif, după ce a avut visurile acelea, era să-şi piardă viaţa. A fost vânat de fraţi, stăpâna a uneltit împotriva lui şi, ca urmare, a ajuns iarăşi în închisoare, dar n-a spus în sine: „Ce înseamnă asta? Înşelăciune au fost toate visele acelea! Am pierdut patria, nu mai am libertate! De dragul lui Dumnezeu, nu i-am făcut pe plac stăpânei, care mă chema spre desfrânare; sunt pedepsit pentru că am fost cuminte şi virtuos; şi nici aşa Dumnezeu nu m-a apărat, nu mi-a întins mână de ajutor, ci a îngăduit să fiu mereu înlănţuit, mereu în necazuri! După groapa în care am fost aruncat, robie, după robie; uneltire, după uneltire: calomnie, după calomnie; temniţă!” Dar nimic din toate acestea nu-1 tulbura, ci stăruia cu încredere în nădejdea sa, ştiind că nicicând nu pot fi dezminţite spusele lui Dumnezeu. Dumnezeu putea îndeplini toate acestea într-o singură zi. Dar, ca să arate puterea Lui şi credinţa robilor Săi, lasă să se scurgă multă vreme şi să fie multe piedici. Puterea Lui o vezi în aceea că îndeplineşte făgăduinţele atunci când nu mai e nicio nădejde, iar răbdarea şi credinţa robilor Săi o vezi în aceea că niciuna din nenorocirile ce vin peste ei nu-i face să-şi piardă buna lor nădejde.

Dar, după cum am spus, fraţii lui Iosif au venit mânaţi de foame, ca de un ostaş, şi duşi înaintea lui Iosif, marele dregător, ca să cumpere grâu.

– Şi ce le-a spus Iosif?

– Iscoade sunteţi!

Iar fraţii lui Iosif şi-au zis în ei înşişi: „Ce înseamnă asta? Am venit să cumpărăm hrană, şi ne primejduim viata?” Da, pe bună dreptate, că şi Iosif v-a adus hrană şi i-aţi pus în primejdie viaţa. El însă a suferit cu adevărat aceasta, pe când voi o suferiţi numai în glumă. Nu vă era duşman, ci a luat numai chip de duşman, ca să cunoască îndeaproape ce este pe acasă. Şi pentru că fuseseră răi şi nerecunoscători cu el şi pentru că nu l-a văzut pe Veniamin cu ei, de teamă ca nu cumva copilul să fi păţit de la fraţii lui ce păţise şi el, a poruncit să fie legat unul dintre fraţi şi lăsat acolo; celorlalţi fraţi le-a dat drumul să plece, după ce au luat grâu, ameninţându-i cu moartea dacă nu vor aduce cu ei pe fratele lor. După ce s-au întâmplat acestea, Iosif  le-a spus: Să rămână închis un frate al vostru şi să aduceţi la mine pe fratele vostru cel mai mic; iar de nu, veţi muri!

– Şi ce-au spus fraţii între ei?

– Vai nouă, că în păcat suntem pentru fratele nostru, când ne ruga pe noi!

Îţi dai seama după câtă vreme şi-au adus aminte de păcatul acela? Tatălui lor îi spuseseră: O fiară sălbatică l-a mâncat pe Iosif’ ; Iar în faţa lui Iosif şi în auzul lui îşi dau pe faţă păcatul. Ce lucru poate fi mai minunat ca acesta? Iată că se face judecată fără probe, apărare fără acuzare, probe fără martori; chiar cei care au săvârşit păcatul şi-l dau ei înşişi pe faţă şi spun în auzul tuturor ce se făcuse în ascuns. Cine i-a înduplecat, cine i-a silit să scoată la iveală o faptă săvârşită cu atâta vreme înainte? Nu e limpede că aceasta a făcut-o conştiinţa, judecătorul care nu poate fi înşelat, care necontenit le zguduia mintea şi le tulbura sufletul? Şi cel ce trebuia să fie ucis atunci, acela stătea în tăcere acum judecându-i. Şi fără să fie pronunţată vreo hotărâre împotriva lor, ei singuri şi-au pronunţat sentinţa de osândă. Fraţii spuneau acestea, iar unul din ei se apăra zicând: Nu v-am grăit vouă, zicând: Nu faceţi nedreptate băiatului, nu-i faceţi vreun rău, că este fratele nostru? Şi iată, acum sângele lui se cere din mâinile noastre! Şi doar nimeni nu vorbise despre uciderea şi junghierea aceea.

Iosif stătea pe tron, nu-i întreba despre aceasta, ci-i întreba de celălalt frate; dar conştiinţa lor, folosindu-se de acest prilej, s-a deşteptat, le-a mustrat sufletul fără s-o silească nimeni şi i-a făcut să mărturisească fapta. Aşa păţim şi noi de multe ori cu păcatele noastre vechi. Când ne cercetăm îndeaproape pe noi înşine, fiind în nevoi şi necazuri, ne aducem aminte de păcatele de mai înainte.

„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here