Când suntem creştini căldicei? (I)

0
1201
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

crestini,,Dumnezeu nu vrea creştini căldicei, ci adevăraţi. Dacă vom privi înapoi, la Sodoma, ne vom preface ca femeia lui Lot, în stâlp de sare. Îi iubesc mai mult pe cei fierbinţi şi dăruiţi cu totul celor lumeşti, decât pe cei căldicei în cele duhovniceşti, deoarece primii, cu râvna pe care o au pentru cele lumeşti, se vor întoarce cândva către cele duhovniceşti. ‘’ (Cuviosul Paisie Aghiorîtul)

Creştinii ortodocşi trebuie să fie fierbinţi în credinţă, iar nu căldicei, covinşi şi ferm hotărâţi în crezul lor creştin şi să nu accepte compromisuri, însă într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, fiecare dintre noi cădem pradă ispitei de a face compromisuri în materie de credinţă, uitând că adevărata credinţă lucrătoare este credinţa însoţită de fapte plăcute Bunului Dumnezeu, credinţa însoţită de râvnă, renunţări şi osteneală, şi nu credinţa jumătăţilor de măsură, credinţa neînsoţită de iubirea deplină, desăvârşită.

 ,,Odinioară, fiind întrebat Mântuitorul de un cărturar care este cea mai mare poruncă din lege, a răspuns către acesta: ,,Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta: aceasta este întâia poruncă. Cea de-a doua este asemenea ei: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 37-39). În Apocalipsa lui Ioan întâlnim următoarele versete cutremurătoare, care arată că Dumnezeu nu ne vrea căldicei, ci reci sau fierbinţi: ,,Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apoc 3, 15-16) Omul rece este cel care a primit revelaţia Lui Dumnezeu pe calea naturală, cel care din fire face cele ale Legii. Dumnezeu nu se leapădă de acesta. Omul fierbinte este cel care a primit atât revelaţia naturală, cât şi pe cea supranaturală şi care împlineşte din dragoste cuvântul Lui Dumnezeu. El este veşnic îndrăgostit de Hristos. Dumnezeu nu se poate lepăda nici de el. Omul căldicel însă, a primit asemenea celui fierbinte, deplinătatea revelaţiei şi a harului, dar dragostea sa este nelucrătoare. Pentru că nu iubeşte deplin este lipsit şi de determinare deplină. De aceea el este nehotărât în a alege între placerile lumii şi bucuria Duhului Sfânt. Dumnezeu se leapădă de acesta, pentru că omul însuşi s-a lepădat mai înainte în nenumărate rânduri de El.’’ (razbointrucuvant.ro)

Când suntem creştini căldicei? Suntem căldicei când deşi ştim că Bunul Dumnezeu nu ne cere în schimbul iubirii Lui, în schimbul purtării de grijă, a milostivirii Sale decât inima noastră sinceră şi curată: ,,Fiule, dă-mi inima ta!’’ (Proverbe 23;26),  noi i-o oferim doar fărâmă cu fărâmă, sau uneori suntem aşa de zgârciţi şi de împietriţi în suflet încât nici măcar o fărâmitură din inima noastră nu I-o dăruim şi nu strigăm mereu la Domnul, să ne cuprindă sufletul cu dulceaţa Harului Sfânt, care ne ajută să ne simţim fericiţi, iubiţi, puternici, care face ca rugăciunea să cânte mereu în inima noastră, care face ca la fiecare bătaie a inimii noastre să Îi simţim prezenţa Lui Dumnezeu, să Îi simţim iubirea care ne inundă inima şi ne face cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

Suntem căldicei când deşi ştim, că pentru a-L mărturisi pe Hristos, pentru a lupta împotriva celor care tăgăduiesc Adevărul Evangheliei şi împroaşcă cu noroi în Biserică,  trebuie să fim precum sfinţii şi mucenicii care au răbdat chinuri groaznice, unii fiind daţi spre hrană fiarelor sălbatice, alţii aruncaţi în foc, alţii schingiuiţi şi răstigniţi, trebuie să avem curaj să ne mărturisim credinţa, trebuie să avem curaj să ne luptăm cu ironia celor din jurul nostru, care nu cred în Bunul Dumnezeu şi noi suntem laşi fiindcă ne e frică, fiindcă ne e ruşine că suntem etichetaţi în diferite moduri, şi cei din jurul nostru ne cred oameni ciudaţi, oameni anormali, oameni din altă lume, dacă nu simţim şi  nu credem în ce cred ei şi nu suntem ca ei. Suntem căldicei fiindcă nu avem curaj să pătimim pe nedrept, să răbdăm ocări, umilinţe, nedreptăţi cu bucurie pentru Dumnezeu, suntem căldicei fiindcă suntem indiferenţi şi nepăsători când se loveşte în Hristos şi Biserica Sa, suntem căldicei când nu Îl mărturisim pe Hristos în faţa celor rătăciţi, când nu încercăm să convingem pe semenii noştri să nu se lepede de credinţa cea adevărată, de credinţa ortodoxă, pentru a îngroşa rândul diferitelor secte, suntem căldicei când uneori şi noi în nebunia noastră ne îndoim de existenţa Bunului Dumnezeu, de existenţa Raiului şi a Iadului, de existenţa îngerilor şi a Sfinţilor, etc.

Suntem căldicei când deşi ştim că modalitatea practică prin care credinciosul îşi arată iubirea şi setea de a fi împreună cu Hristos şi împreună cu toţi sfinţii este participarea la slujbele cuvântătoare închinate Lui Dumnezeu în sfintele locaşuri ale Bisericii, nu avem o viaţă duhovnicească adevărată, o viaţă liturgică corectă, fiindcă ne limităm doar la anumite momente de rugăciune  şi nu reuşim să ne transformăm întreaga viaţă creştină într-o slujbă cuvântătoare şi comuniune cu Dumnezeu. Ne adormim conştiinţa, transmiţându-i mesajul, că în vremurile de azi nu putem fi precum creştinii de odinioară, că noi avem mai multe activităţi, că noi avem servicii solicitante, că trebuie să ne petrecem mai mult timp la locul de muncă, că avem mai multe obligaţii sociale, că la sfârşitul săptămânii când în Biserici se săvârşeşte Sfânta Liturghie, noi trebuie să ne facem cumpărăturile, sau trebuie să ne recreem la munte, la mare, după o săptămână de muncă, pentru a ne putea reîncărca bateriile. Uneori dacă mai avem chef, stând acasă în zilele de sărbători religioase mai ascultăm Sfânta Liturghie la radio ori pe internet sau o privim la televizor, stând în pat sau trebăluind în acelaşi timp prin casă şi credem că ne-am făcut datoria de creştini, mulţumindu-L şi pe Dumnezeu, rezolvându-ne şi problemele noastre, neconştientizând astfel, că un creştin adevărat răspunde cu iubire chemării Lui Hristos la Sfânta Liturghie pentru a cina cu El, un creştin adevărat în atmosfera liturgică a Bisericii se poate preschimba ,,din slavă în slavă’’  (2 Corinteni, 3, 18)  Noi trăim creştinismul într-un mod lumesc,  superficial, nu ne place osteneala trupească sau sufletească, fiind doar creştini secularizaţi, nici reci, nici fierbinşi, ci doar căldicei.

Suntem căldicei când deşi ştim că pentru a ne duce crucea spirituală cu credinţă trebuie să avem curaj să acceptăm orice ne pregăteşte viaţa şi bune şi rele, să nu ne dăm bătuţi la orice necaz şi încercare, noi deznădăjduim şi suntem biruiţi de frici de tot felul şi nu reuşim să scăpăm de îndoiala că nu suntem ajutaţi şi iubiţi de Bunul Dumnezeu şi nu credem din toată inima, că El e mereu alături de noi, că ne însoţeşte toţi paşii, că nu va lăsa pe nimeni să ne facă rău, fiindcă nici un fir de păr din capul nostru nu ni-l poate clinti nimeni fără voia Lui. Suntem căldicei când cârtim în necazuri şi ispite, când ni se pare că avem o cruce spirituală mult mai grea decât a semenilor noştri, suntem căldicei când nu avem răbdare, nădejde şi credinţă în toate încercările noastre, suntem căldicei când tot punem nenumărate întrebări cu tupeu, cu nemulţumire, Domnului nostru, întrebări care încep cu: ,,De ce’’ şi în care îi cerem mereu socoteală Lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă rău în viaţa noastră, încercând să-L scoatem ţap ispăşitor pentru toate problemele noastre şi dorim să ne mântuim, fără să urcăm pe Golgota şi fără să jertfim nimic pentru Hristos.

Suntem căldicei când uităm să Îi mulţumim Bunului Dumnezeu în fiecare clipă pentru binecuvântări, pentru toate binefacerile, pentru cele ştiute şi pentru cele neştiute, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate şi cârtim mereu împotriva Lui, fiind mereu nemulţumiţi de starea în care ne-am aflat, sau Îl minţim, că dacă ne ajută să ne împlinim unele vise, scopuri, obiective, dacă ne ajută să trecem cu bine unele examene ale vieţii Îi vom fi recunoscători mereu. Dar ce mincinoşi suntem, fiindcă uităm imediat de toate binefacerile şi iar Îl alungăm din inimile şi din inima noastră  pe Domnul nostru, cu indiferenţa, cu împietrirea inimii, cu patimile noastre.

Suntem căldicei când deşi cunoaştem care sunt poruncile Lui Dumnezeu, noi le încălcăm cu bună ştiinţă, slujind patimilor noastre interioare şi patimilor lumii în care trăim încercând să slujim la doi domni neţinând seama de cuvintele Evangheliei: ,,Nu puteţi să slujiţi Lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24);  ,,Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş Lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4) ,,Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea Lui Dumnezeu” (I Cor. 3 , 19) etc.’’ Cei care se numesc pe sine creştini, dar nu urmează învăţăturii Evanghelice în care se arată în ce constă adevărata slujire Lui Hristos, care îndrăznesc să îmbine slujirea Lui Hristos cu slujirea lumii, râvnesc doar aparent pentru evlavie, totodată dedându-se slujirii omeneşti, aflându-se mereu într-o stare de căldicie.

 ,,Oare de ce starea aceasta de căldicie Îi este atât de urâtă Lui Dumnezeu? Pentru că, cel căldicel balansează între între adevăr şi minciună, între bine şi rău. El parcă nu ar dori intenţionat să-L mânie pe Dumnezeu şi în baza acestei abţineri se consideră pe sine evlavios, însă odată cu venirea unei ispite mari, el se leapădă de adevărurile credinţei, capitulând în faţa vrăjmaşilor Lui Hristos şi ai Bisericii. Căldicelul se teme să fie un răufăcător evident, însă niciodată nu se va hotărî la vreo nevoinţă jertfelnică mai mare sau mai mică. El se teme de prigoane pentru adevăr, nu este gata să îndure lipsurile, greutăţile şi batjocura. Mai simplu vorbind, nu-şi doreşte ,,dureri de cap’’. După cum arată şi Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, ,,trăsătura de bază a păcătosului nu este întotdeauna păcătoşenia, viciul, ci lipsa râvnei însufleţite şi jertfelnice pentru a bineplăcea Lui Dumnezeu”….Căldicelul este fariseul, care-şi acoperă urâţenia sufletului cu masca evlaviei, însă această evlavie exterioară şi buna-cuviinţă făţarnică nu pot să-i îndrepte neorânduiala lăuntrică şi să-i acopere goliciunea ruşinoasă. El este orb la minte, se află într-o stare de jalnică auto-înşelare, de lipsă de griji, într-un somn duhovnicesc mortificator, şi de aceea nici nu-şi simte starea periculoasă în care se găseşte. Lipsa grijii şi neglijenţa (în cele duhovniceşti) devin cauzele neştiinţei şi îngâmfării lui.’’ (manastirea-amd.ro)

Cristina Toma

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here