«Când se vor deschide cărţile…!»

Cărțile lui Dumnezeu

0
214

pergamentCărțile lui Dumnezeu

Cărțile lui Dumnezeu -Văzătorul tainelor celor negrăite, Sfântul Ioan Evanghelistul, în descoperirea dumnezeiască despre sfârşitul lumii „a văzut morţii mari şi mici stând înaintea lui Dumnezeu şi cărţile s-au deschis…, şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, potrivit cu cele scrise în cărţi” (Apocalipsă 20, 22). Cu mult înainte, proorocul Daniil văzuse şi el în vedenie că „Judecătorul a şezut şi cărţile s-au deschis…” (Dan 7, 18). În Duminica înfricoşatei Judecăţi, dinainte de Postul Mare, la slava Vecerniei auzim iarăşi: “Când se vor pune scaunele şi cărţile se vor deschide şi cele ascunse se vor vădi… . O, ce ceas va fi atunci…”!

După învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, fiecărui om Dumnezeu îi rânduieşte la Botez un înger păzitor

Care stă în preajma lui toată viaţa, dar în acelaşi timp şi duhuri necurate se află în jurul omului. Şi unii şi alţii au cărţi în care scriu cu de-amănuntul gândurile, cuvintele, faptele şi toate simţirile omului. Îngerii cele bune, diavolii cele rele.

În unele icoane ale înfricoşatei Judecăţi, în faţa tronului Dreptului Judecător se vede o cumpănă ţinută de o mână. De o parte şi de alta se văd îngeri şi diavoli ţinând cărţile vieţii oamenilor.  Pe care le pun în cântar şi în partea care atârnă mai greu, acolo merge fiecare om.

Iată câteva din mulţimea de mărturii care afirmă că toate cele trăite de om de-a lungul vieţii sale pământeşti se scriu undeva în „cărţi”. Care, la înfricoşata Judecată se vor deschide în văzul tuturor şi fiecare va fi judecat potrivit cu cele scrise în cartea vieţii sale.

Cărţile sunt altfel  decât cărţile noastre materialnice

Fără îndoială, cărţile de care pomeneşte aşa de stăruitor Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt altfel de cărţi decât cărţile noastre materialnice. De vreme ce şi îngerii care scriu în ele sunt fiinţe netrupeşti. Dar oricum ar fi, un lucru este sigur, avem atâtea mărturii. Există cu adevărat „cărţi”, este şi scriitor care scrie. Și nimic din viaţa omului, dar absolut nimic, nici faptă, nici cuvânt, nici gând, nu rămâne nescris. Și toate au însemnătate pentru mântuirea omului, precum o confirmă şi Marele Vasilie zicând: „La Judecată, nu numai faptele şi cuvintele, ci şi gândurile vor fi cercetate”.

Cât de departe de adevăr se găseşte Protestantismul, care învaţă că faptele nu sunt necesare pentru mântuire. Dar oare ce sunt aceste „cărţi”? Să plecăm de la o observaţie, care este la îndemâna tuturor. Nu mai este taină pentru nimeni că stările sufleteşti prin care trece omul îl schimbă. Lasă urme adânci în fiinţa lui, deoarece omul participă la toate evenimentele vieţii sale cu toată fiinţa sa, trup şi suflet. Care se întrepătrund adânc şi se influenţează reciproc. La un eveniment plăcut, faţa omului este veselă. Boala, moartea, necazul îl fac trist, mâhnit.

Când stările sufleteşti sunt durabile, sunt fel de viaţă

Ele modelează adânc toată fiinţa omului: altul este chipul ascetului, altul al atletului, altul al intelectualului. Este iarăşi fapt cunoscut tuturor că patimile: beţia, lăcomia, desfrâul, ura ş.a. desfigurează chipul omului, îl urâţesc. Dimpotrivă, bunătatea, mila, viaţa de rugăciune, virtutea în genere, înfrumuseţează pe om. Occidentalii rămân surprinşi de chipul înfrumuseţat al părinţilor duhovniceşti pe care-i întâlnesc în mănăstirile ortodoxe şi îndeosebi în Sfântul Munte. Numele de kalogeros tocmai acest lucru arată, pe omul înfrumuseţat.

De obicei noi vedem aceste schimbări localizate pe exteriorul şi mai ales pe faţa omului, în realitate însă ele sunt mult mai adânci, nebănuit de adânci. Cercetările mai noi ale ştiinţei Geneticii ne aduc în sprijinul acestei afirmaţii o mărturie, care ne umple de uimire. Căutând să afle cât mai adânc tainele vieţii omeneşti, oameni de ştiinţă au descoperit că în alcătuirea cea mai lăuntrică a omului, materia se prezintă în forma unui fir. Cromozom, lung de vreo 25oo km! De-a lungul acestui fir, din loc în loc, se află nişte semne caracteristice, nişte îngroşări. Care s-a descoperit că reprezintă pe de o parte moştenirea ereditară cu care se naşte omul, pe de alta, înregistrarea întregii experienţe personale a omului.

Tot ce face omul, tot ce simte, tot ce gândeşte, lasă un semn pe acest fir, se înscrie pe el ca pe o bandă magnetică

Ori trupul omenesc este alcătuit din multe miliarde de celule şi în fiecare celulă se află câte două fire de acest fel. Deci viaţa, experienţa omului se înscrie pe fiecare părticică a fiinţei lui, în adâncul alcătuirii lui, ca într-o carte. Un gând frumos, o faptă bună, o rugăciune fierbinte, un gest binevoitor lasă urme pe fiecare din miliardele de cromozomi care alcătuiesc făptura lui. Le schimbă, le înfrumuseţează. Un sentiment de ură, o izbucnire de mânie, un cuvânt jignitor se înscriu de asemenea. Și întreaga alcătuire a omului se degradează, se urâţeşte.

Concluzia? Noi înşine suntem Cartea şi tot noi cei ce scriem în carte

Mare taină a fiinţei omeneşti se descoperă aici!?

La Înfricoşata Judecată „Se vor deschide cărţile”, adică cele scrise în taină, zi de zi, clipă de clipă, de-a lungul vieţii sale, vor ieşi la iveală şi vor fi văzute de toată lumea. Fiecare om va părea ca o rezultantă a tuturor faptelor, gândurilor, cuvintelor, simţirilor trăite în viaţă sa pământească. Și care l-a înfrumuseţat, dacă a dus o viaţă virtuoasă, sau l-au degradat dacă a trăit în păcate. Atunci, precum însuşi Mântuitorul ne încredinţează, (Matei 13, 43), drepţii vor străluci ca soarele. Iar chipurile păcătoşilor vor arăta în văzul tuturor pocite şi schimonosite de toate relele pe care le-au făcut în viaţă. „Cine va putea răbda această nesuferită ruşine”?

Înţelegem mai deplin cât de temeinică şi organică este învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe despre mântuire şi desăvârşire

Nu numai nişte practici exterioare, nu numai un anumit număr de fapte bune: post, rugăciune, nevoinţe, sunt  îndestulătoare pentru mântuire. Ci toate formele de viaţă ale omului trebuiesc înduhovnicite, căci toate se înscriu în Cartea vieţii lui. Monahul, spune Sfântul Efrem, trebuie să-şi călugărească nu numai haina, ci şi mersul, şi privirea, şi limba şi mintea. Şi acestea nu numai o vreme, ci de-a lungul întregii vieţi. „Foc lângă foc, dorire lângă dorire”, precum zice Scărarul, luptă necontenită împotriva răului. Străduinţă fără preget de împodobire cu virtuţi. Schimbare adâncă şi creştere din putere în putere până la măsura bărbatului desăvârşit.

Felul de viaţă al vieţii călugăreşti de aici a izvorât, din această grijă de a îndruma pe om fără greş spre mântuire

„Monahul este împlinitorul tuturor poruncilor lui Hristos”, zic Părinţii pentru că toate cele poruncite de Domnul ne sunt necesare mântuirii. Și împlinirea poruncilor ne uneşte tainic cu Cel ascuns în Porunci, cu Hristos fără de Care nu putem face nimic.

De aceea monahul împlineşte în literă recomandarea Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori ce altceva de faceţi, toate să fie spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10, 31). Începând încă din această viaţă împlinirea dorului său nepotolit de a fi de-a pururi cu Domnul.

Paza minţii şi a simţurilor împreună cu rugăciunea necontenită străjuie inima ca nimic negativ să nu se înscrie în Cartea vieţii. Sfinţesc mintea şi cuvântul şi toată lucrarea omului, prin trăirea necontenită în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu.

Fuga de lume a monahului este fuga de lumea stricată de păcat

De: „desfrânata care caută să prindă pe toţi în mrejele ei”, precum zice Sfântul Isaac Şirul, pentru a reduce cât mai mult influenţele negative care îl asaltează. Și pentru a putea mai cu lesnire înainta pe calea virtuţii.

Şi fiindcă, oricât de depline ar fi străduinţele noastre spre bine, purtăm fire înclinată spre păcat. Și greşim cu voie şi fără de voie, fie şi numai un ceas de am trăi pe pământ şi mereu scriem lucruri rele în Cartea vieţii noastre. Milostivul Dumnezeu ne-a lăsat mijloc minunat cu care le putem şterge- pocăinţa, cu lacrimile căinţei. De aceea monahul este şi Omul Pocăinţei. Omul, care necontenit se străduieşte să şteargă înscrisul cel rău din cartea vieţii sale, cu lacrimile căinţei, punând mereu început bun în fiecare ceas. Și cu ajutorul dumnezeiescului Har, pe care Dumnezeu îl revarsă peste cei smeriţi.

Deodată din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început a străluci ca soarele

Sfântul Nifon, episcopul Constanţianei în vedenia sa despre Sfârşitul lumii relatează acest lucru: „Atunci a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc… Deodată din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început a străluci ca soarele şi imediat au fost răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Cei mai mulţi însă, au rămas jos, tânguindu-se…”!

Cugetarea la „Ziua cea înfricoşată”, când „se vor deschide  cărţile, la „ruşinea cea nesuferită”, trebuie să fie filosofia cea mare a tuturor creştinilor. Și mai ales a monahului, şi necontenit să se întrebe: „Oare s-au şters din cartea vieţii mele relele pe care le-am făcut? Oare am scris eu ceva bun într-însa? Oare voi fi şi eu printre cei răpiţi în nori întru întâmpinarea Dreptului Judecător? Dar, vai mie dacă voi fi printre cei rămaşi jos…”!

„Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubiţilor, se tânguie Sfântul Efrem Şirul

 Și m-am cutremurat; m-am gândit la acea grozavă judecată şi m-a cuprins plânsul şi am plâns până n-a mai rămas în mine putere de plângere… . Juru-te cu îndurările Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, să nu mă pui de-a stânga cu caprele ce Te-au amărât. Că deşi sunt păcătos şi nevrednic, nu contenesc a bate la uşa milostivirii Tale…”!

Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ierom. Petroniu Tănase

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here