Când religia devine meserie

0
114
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Problema începe în teologie sau în şcolile bisericeşti. Studenţii vin la şcolile teologice sau bisericeşti cu aşteptarea de a întâlni acolo un mediu care să le întărească propria credinţă. Constată însă cu dezamăgire că în şcoala teologică, credinţa s-a transformat într-o chestiune academică, într-un proces educativ centrat pe acumularea de informaţie. Le este greu, de pildă, să trateze la clasă pe de o parte sfânta liturghie ca subiect academic, iar pe de alta să Şi-o împroprieze în cadrul slujbei bisericeşti ca o pe o P^gustare a împărăţiei lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu întâlnirea personală dintre Dumnezeu şi om atunci cand Dumnezeu este conceptualizat şi raţionalizat la maximum? Studenţii şcolilor teologice şi bisericeşti ajung inevitabil să vadă liturghia ca cercetători şi nu ca slujitori.

2_2O abordare intelectuală a acestui mysterium tremendum al slujirii, oricâtă profunzime ar avea, reprezintă cel mai eficient mod de subminare a lui. Această căutare raţională a minţii ce se regăseşte în versurile „Pentru a mânca trupul şi sângele Tău / Zdrobeşte-mi mai întâi cugetul, omoară-mi scorpionul sfredelitor al minţii/Neputând căuta la faţa Ta/La frumuseţea Ta preacurată/Ca un mizerabil iscoditor ce sunt”, constituie o ruşine pentru profesorii şcolilor teologice şi bisericeşti. Când pricep ce se întâmplă în jurul lor, elevii acestor şcoli cad în deznădejde. Dumnezeu este doar o idee la care ai acces prin studiu sau o persoană pe care eşti chemat să o cunoşti?, ajung ei să se întrebe. Ce se întâmplă cu credinţa, aflată prin definiţie în afara oricărei profesii, când devine o meserie?

Slujirea clericului nu-1 scapă pe acesta de ispitele prin care trec toţi ceilalţi oameni prinşi într-o profesie sau alta. Aceste ispite ajung în realitate să fie pentru el şi mai amăgitoare tocmai datorită specificului slujirii lui. Trăieşte şi el, precum ceilalţi oameni, în climatul deformant care domină societatea, slujirea lui făcându-1 mai uşor de contaminat de viruşii sociali, graţie unicităţii lucrării preoţeşti, chiar dacă la un moment dat îmbolnăvirea sa nu va fi însoţită de simptomele exterioare obişnuite.

Grija duhovnicească de sine a clericului va trebui să fie nedespărţită de grija pentru ceilalţi, ea nereducându-se la o procedură de tip mecanicist, bazată pe metode şi tehnici. Relaţia duhovnicească, care este atât de importantă în grija duhovnicească, se fundamentează, în ceea ce priveşte dimensiunea ei omenească, aproape la modul absolut pe personalitatea preotului. Pentru ca preotul să poată oferi fiilor duhovniceşti o iubire autentică, trebuie ca propriile sale nevoi duhovniceşti şi emoţionale să fi fost împlinite.

Întrucât criza preoţiei aparţine nu doar clericilor, ci şi laicilor, toţi la un loc constituind plirorna (plinătatea) Bisericii, ar trebui tratată aruncând împreună – clerici şi laici – o privire în oglindă. Lucrarea preotului nu se fundamentează pe sfinţenia lui. Acest lucru trebuie conştientizat de toţi, în caz că nu am făcut-o deja până acum. Pentru mulţi mireni acest lucru va constitui o mare dezamăgire, putându-i clătina serios, aşa cum se întâmplă adesea cu adolescenţii care văd ceva rău la părinţii lor. Lucrul acesta este valabil şi pentru cei mai mulţi dintre laici, atunci când constată că păstorii lor sunt şi ei nişte oameni comuni. Comunitatea/parohia creştină reprezintă un chip al Bisericii la un nivel mai mic, local. Atât preoţimea, cât şi mirenii, sunt copiii lui Dumnezeu. Preoţii se deosebesc de mireni doar prin faptul că au fost chemaţi să-i slujească, fiindu-le păstori Şi întâistătători. Prin urmare, problemele preotului sunt legate de familia, comunitatea bisericească şi numai aşa pot fi tratate.

Nu este un lucru uşor pentru cineva să se rivească în oglindă. Oglinda reprezintă o potenţială aimninţare prin adevărul care îl dezvăluie. Ceea ce Se vede în ea ne poate provoca o mare neplăcere, ‘ind exact aceleaşi lucruri văzute de toti ceilalţi. Privitul în oglindă îl poate pune uneori într-o poziţie dificilă pe cleric iar alteori pe laic, însă fundamental este să aparţii unei comunităţi de credinţă care are sentimentul de a fi părtaşă aceleiaşi firi umane. Poate că fiecare are tendinţa de a se apăra când ies la iveală propriile imperfecţiuni, însă acest lucru este comun tuturor. De ce trebuie însă să ne apărăm’ Ce vrem să apărăm? Moştenirea şi tăria noastră este încrederea ce o avem mai degrabă în harul lui Dumnezeu decât în desăvârşirea noastră. Acceptarea de comun acord a păcătoşeniei noastre ne va face pe toti mai recunoscători harului lui Dumnezeu, aceasta constituind un semn indubitabil al sănătăţii noastre duhovniceşti.

Este foarte dificil să legăm ideea harului lui Dumnezeu de experienţa noastră personală. De obicei, se pare că noi credem într-un har ce ne este dat ca răsplată pentru progresul obţinut în urma propriilor noastre eforturi. Nu ni s-a dat să trăim din milosteniile celorlalţi, dar şi dacă am avut parte de acest lucru, nu ni se pare suficientă taina harului dumnezeiesc. Pentru a o pricepe ni se cere ceva mai mult decât să ajungem într-o stare de faliment economic, fiind necesară convingerea că nu valorăm nimic, că nu suntem decât nişte oameni vrednici de judecată, ceea ce este pe bună dreptate. Atunci stare; noastră sufletească, în faţa ajutorului şi mângâierii ce ne vine în acel moment – doar în acel moment – este în realitate rezultatul harului.

Dostoievski, într-una din scenele extraordinare din „ Crimă şi Pedeapsă”, creionează un astfel de moment. Avem de a face aici cu acea izbucnire cutremurătoare a lui Marmeladov, a unui om mizerabil, decăzut şi depravat, slujitor pe faţă al răului. Marmeladov are o fată, Sonia, din prima căsătorie, şi doi sau trei copii mici din căsătoria sa cu o femeie bolnavă pe nume Katerina Ivanovna. Marmeladov este un beţiv care îşi cheltuie toţi banii pe băutură, soţia şi copii trăind într-o mare sărăcie şi mizerie. Fata mai mare, Sonia, pentru a-şi salva mama bolnavă şi fraţii, de foamete şi boală, a ajuns să se prostitueze. Tatăl ei, aflând de acest lucru, îi ia banii câştigaţi prin vânzarea trupului, pentru a-i cheltui pe băutură. Următoarea scenă, unică prin tragismul ei, se desfăşoară într-o cârciumă din Petrograd, unde Marmeladov era cu regularitate un client vechi şi unde primeşte vizita lui Rascolnikov.

«Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casă, am văzut-o cu ochii mei… Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult… Nu pe pământ, colo sus… sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău… Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curătică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să poată arăta picioruşul când trece peste o băltoacă.

Ce pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!… Spune acum, spune, cui să-i fie mila de unul ca mine? Hai? Dumitale ti-e milă de mine? Da sau ba? Spune, îţi este milă? He-he-he!

Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.

Sticla era goală.

—        De ce i-ar fi milă de tine? striga cârciumaru] răsărind alături. Răsunară râsete şi chiar înjurături, Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care ni ascultaseră, văzând numai cum arăta fostul funcţionai

—        Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? strigi deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, ci braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cui abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui si fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu mili Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, di răstignindu-1, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vii la tine ca să fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselii ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, ere; poate că m-am înveselit cu litra ta de votcă? Durere durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrii şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar milă are si aibă de noi acela carele pe toţi îi dăruieşte cu mila lui şi carele pe toţi şi pe toate le înţelege, el, singui judecător.

Va veni ziua de apoi şi el mă va întreba: „Undi este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregi ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostivă cu el?!” Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o dată… Te-am iertat o dată… Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit… Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine… Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!… Şi are să-i judece pe toţi şi are să-i ierte pe cei buni şi pe cei răi, şi pe cei înţelepţi şi pe cei smeriţi… Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!” Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea! ” Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?” Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit… “. Şi va întinde către noi braţele şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge… şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!… Şi toţi vor înţelege… Şi Katerina Ivanovna… va înţelege şi dânsa… Doamne, vie împărăţia ta»!

Când psalmistul zicea despre sine că este cel mai mare păcătos, nu venea dintr-o smerenie prefăcută, ci ^ra mai curând rezultatul unei evaluări sau cercetări e sine sincere a propriei persoane. Când cineva refuză lauda cuiva nu înseamnă neapărat că vrea să smerit. Poate constată în realitate că lauda nu corespunde situaţiei lui reale. Ştie, altfel spus, că cel ce îl laudă nu cunoaşte întreaga sa situaţie. Când ne privim în oglindă, vedem ceea ce alţii nu pot vedea la noi: sentimente, motivaţii, stări şi ocazii prin care am trecut. Dacă ceilalţi ar putea vedea ceea ce noi vedem, poate că ar fi de acord cu noi să renunţe la a ne mai lăuda. Dragostea lui Dumnezeu este totuna cu harul Său. El vede în oglindă sufletul nostru, iubindu-nel orice ar vedea, pentru valoarea şi chemarea lui veşnică.  Poate că unii mireni au dificultăţi în a-şi iubii păstorul aşa cum este în realitate, preferând să creadă I că este desăvârşit şi că merită admiraţia lor, întrucât altfel le-ar fi greu să iubească un om păcătos.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here