Când ne ruşinăm cu Dumnezeu? (I)

0
52

rusine,,Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.’’ (Marcu 8, 38)

De ce oare în loc să Îl iubim pe Bunul Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată vârtutea, puterea şi cugetul nostru, noi ne lepădăm de Acesta şi  ne ruşinăm să-L mărturisim cu cuvântul, cu fapta, cu trăirea şi viaţa noastră?

Mulţi dintre noi vom spune: Noi nu ne ruşinăm cu Dumnezeu, noi Îl iubim pe Dumnezu, noi suntem credincioşi şi Îi slujim Acestuia şi nu celui rău. Să fim însă sinceri, să ne cercetăm cu luare aminte mintea, inima şi sufletul şi să vedem: oare spunem adevărul, oare nu ne ruşinăm cu Dumnezeu? Şi oare când ne ruşinăm cu Dumnezeu?

Ne ruşinăm cu Dumnezeu când ne e ruşine să facem sfânta cruce când trecem pe lângă o sfântă biserică, ne ruşinăm să facem cruce când trecem pe lângă Casa Domnului ca nu cumva să ne eticheteze cineva în vreun fel, ne e ruşine să facem sfânta cruce când suntem în autobuz, în tren sau în tramvai şi trecem pe lângă o troiţă, o biserică ca nu cumva să ne vadă cei de lângă noi şi să-şi dea coate, ca nu cumva privirile şi cuvintele lor să ne facă să ne simţim inconfortabil. Dar de ce să ne ruşinăm să facem sfânta cruce care asa cum a spus Sfântul Ioan Damaschin: ,,este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului?De ce nu facem cu toţii o cruce mare, frumoasă, corectă în semn de iubire şi recunoştinţă pentru Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire pe Crucea Golgotei? De ce nu urmăm cu toţii sfatul Părintelui Cleopa care ne învăţa aşa: ,,fă crucea dreaptă şi, când treci pe lângă o biserică, să nu-ţi fie ruşine să faci sfânta cruce dreaptă! Acolo permanent este de faţă pe Sfânta Masă Trupul şi Sângele Domnului. Acolo Hristos este viu în Sfântul Altar. În toate bisericile ortodoxe, Preacuratele Taine stau pe Sfânta Masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!’’

De ce nu purtăm toţi creştinii crucea la gât, de ce uităm că făcând semnul crucii cu multă iubire, fără nici o ruşine ne mărturisim credinţa, ne afirmăm indentitatea de creştini ortodocşi aşa cum a spus fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală? De ce nu urmăm sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur care a spus: ,,Să nu te ruşinezi de un atât de mare bine, ca să nu se ruşineze Hristos de tine cînd va veni cu slava Lui, când înaintea Lui se va vedea crucea strălucind mai mult decât razele soarelui?’’

Ne ruşinăm cu Dumnezeu când ne e ruşine să cinstim şi să cercetăm Biserica, corabia mântuirii de teamă să nu creadă vecinii, prietenii, cunoştinţele, colegii că avem necazuri multe, să nu creadă cumva că ne-am ,,pocăit’’, să nu creadă cumva că ne-am îndepărtat de viaţa lumească şi am devenit habotnici. Dar de ce ne ruşinăm şi facem voia diavolului care ne îmbie cu multe plăceri lumeşti (cumpărături, vacanţe la munte, la mare, petreceri, privit la televizor) numai ca să ne îndepărteze de Casa Domnului şi nu arătăm cu curaj tuturor, că trebuie să mergem la Sfânta Biserică nu numai când avem probleme şi necazuri? De ce ne ruşinăm să le spunem că trebuie să mergem mereu în Casa Domnului să ne întâlnim cu Hristos, Care se răstigneşte şi azi pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie, cu Hristos care şi astăzi ne poartă în spate toate crucile noastre, toate crucile spirituale pe care cu necredinţă le aruncăm de pe umerii noştri deoarece ni se par prea grele şi nu suntem în stare să le ducem de unii singuri, fiindcă suntem laşi, fiindcă nu suntem credincioşi, curajoşi, cu nădejde la purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, fiindcă nu acceptăm voia Domnului şi vrem să ne călăuzim după voia şi judecata noastră? De ce ne ruşinăm să cercetăm sfânta biserică despre care marele poet Mihai Eminescu spunea că: ,,este maica neamului nostru’’? De ce plecăm de la Sfânta biserică fără să ne întrebăm dacă l-am găsit pe Hristos în spaţiul Învierii Sale, fără să ne întrebăm dacă ne-a încălzit inima cu prezenţa Sa, fără să ne întrebăm dacă timpul pe care l-am petrecut acolo I L-am dăruit cu dragoste, cu smerenie, cu răbdare, cu credinţă, cu o deplină disciplină interioară, cu rugăciune curată şi sinceră, fără să ne întrebăm dacă am trăit cu mintea, cu inima şi sufletul toate Sfintele Taine ce s-au săvărşit în Casa Domnului? De ce oare nu conştientizăm că un creştin adevărat răspunde cu iubire chemării Lui Hristos la Sfânta Liturghie pentru a cina cu El, că un creştin adevărat în atmosfera liturgică a bisericii se poate preschimba ,,din slavă în slavă’’ (2 Corinteni, 3, 18)  De ce oare ne ruşinăm să avem o viaţă creştinească autentică şi trăim creştinismul într-un mod lumesc, superficial, de ce oare nu ne place osteneala trupească sau sufletească, fiind doar creştini secularizaţi, nici reci, nici fierbinţi, ci doar căldicei? De ce nu conştientizăm că aşa cum spunea Părintele Porfirie, creştini adevăraţi suntem: ,,când simţim adânc că suntem mădulare ale tainicului trup al Lui Hristos, ale Bisericii, într-o necurmată legătură a iubirii. Atunci când trăim uniţi în Hristos, adică atunci când trăim unitatea înlăuntrul Bisericii Sale, cu simţământul că suntem una.’’

Ne ruşinăm cu Dumnezeu când ne e ruşine să-L mărturisim oriunde şi oricând  ,,În Biserica Lui Hristos nu există fricoşi. Fricoşii nu îndrăznesc să intre în Împărăţia Lui Dumnezeu deoarece sunt incapabili de a muri pentru Hristos, de a-L mărturisi… Incapabili, deoarece au murit în capcana fricii. Depăşirea fricii este prima respiraţie a aerului libertăţii în Biserică.’’ (Pr. Petru Munteanu). Ne ruşinăm cu Dumnezeu, când deşi ştim că pentru a-L mărturisi pe Hristos, când ştim că pentru a lupta împotriva celor care tăgăduiesc Adevărul Evangheliei şi împroaşcă cu noroi în Biserică,  trebuie să fim precum sfinţii şi mucenicii care au răbdat chinuri groaznice, unii fiind daţi spre hrană fiarelor sălbatice, alţii aruncaţi în apă îngheţată, alţii în foc, alţii schingiuiţi şi răstigniţi şi noi nu avem curaj să ne mărturisim credinţa, nu avem curaj să ne luptăm cu ironia celor din jurul nostru care nu cred în Bunul Dumnezeu. Suntem laşi fiindcă ne e frică să pătimim pe nedrept, să răbdăm ocări, umilinţe, nedreptăţi cu bucurie pentru Dumnezeu, fiindcă ne e ruşine că cei din jurul nostru ne desconsideră şi ne cred oameni ciudaţi, oameni anormali, oameni din altă lume, fiindcă nu simţim şi  nu credem în ce cred ei şi nu suntem ca ei. Dacă nu ne-am ruşina cu Dumnezeu nu am fi tăcuţi, indiferenţi şi nepăsători când se loveşte în Hristos şi Biserica Sa şi L-am mărturisi în faţa celor rătăciţi care răsucesc şi răstălmăcesc Cuvântul Lui Dumnezeu şi înlocuiesc Învăţătura Lui Hristos cu teorii personale, prin erezia lor aducând neodihnă şi vrajbă printre creştini. Dacă nu ne-ar fi ruşine cu Hristos am încerca  să convingem pe semenii noştri să nu se lepede de credinţa cea adevărată, de credinţa ortodoxă, pentru a îngroşa rândul diferitelor secte: ,,luntri şi biserici mincinoase’’, aşa cum le numea Părintele Arsenie Boca. Dacă nu ne-ar fi ruşine cu Hristos nu am pune la îndoială dumnezeirea Sa, întruparea dumnezeiască din Preasfânta Fecioară Maria, suferinţele pe Cruce, Învierea Sa. Când Îl iubeşti pe Hristos nu te temi şi nu ţi-e ruşine să Îl mărturiseşti, când Îl iubeşti pe Hristos nu ai decât o dorinţă să vorbeşti mereu de El, să te predai iubirii Sale, să Îi dăruieşti întreaga ta viaţă, care ai vrea să fie o permanentă mărturisire, o permanentă iubire, un adevărat izvor de credinţă roditoare şi slujire de Dumnezeu şi semeni.

Cristina Toma

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ