Când există şi iubire şi acordul părinţilor în viaţa tinerilor

0
97

Arsenie PapaciocExistă mai multe condiţii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie să le îndeplinească tinerii, şi printre ele sunt şi acestea două: să se iubească, şi să fie şi părinţii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict între iubirea tinerilor şi acordul părinţilor. Şi atunci trebuie să optăm pentru unul din două, dacă lucrurile nu mai pot rămâne pe loc: să se iubească în Hristos cu scopul căsătoriei.

Cum putem şti că partenerul e cel pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu?

– Trebuie să simţi că celălalt e pentru tine.

Există o forţă nevăzută în tine, cu care simţi că acesta este… cel ce este. ÎI vezi cum se manifestă, îi vezi naivitatea celuilalt, cuminţenia, dorinţa de a se dărui, dar nu doar pentru plăceri; pentru că, de multe ori, dorinţa acoperă scopurile. Adică, domnule, nu mai ţin cont de nimic, ne iubim. Ca până la urmă să-şi pună problema despărţirii.

Dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredincioşi în dragostea lor mai este prezent Hristos?

– Sunt necredincioşi unul faţă de altul sau necredincioşi faţă de Dumnezeu?

Faţă de Dumnezeu.

– Acum vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că nici inteligenţa şi nici orice educaţie nu are nici o valoare dacă nu este în slujba dragostei şi a iubirii. Dar nu putem să-i oprim să nu se căsătorească. Însă nu ajung nicăieri, dacă nu sunt cu Hristos. „Ne iubim, şi gata!” Acesta este instinct şi nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Căsătoria în sine trebuie să se facă după cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindcă este în slujba unui ideal, nu în slujba plăcerilor numaidecât. Iubirea, căsătoria care urmează, dacă nu slujeşte unor idealuri mai înalte – chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit -, sigur că nu ajungi la nimic pozitiv nu faci decât să pierzi un timp atât de scump.

Că se iubesc este un fel de a vorbi. Ce rost are să mai vorbim că se iubesc, dacă nu cred în Dumnezeu! Nu există niciun fel de siguranţă, de percepere în viitor, de sens, de scop, dacă nu există Dumnezeu. Dacă nu este în Biserică, nu există nimic! Acesta ar putea să fie răspunsul la întrebarea pe care aţi pus-o.

Ce să le cerem? Căsnicia are nevoie de educaţia copiilor, de a-i învăţa să se închine. Pot să trăiască aşa, ca nişte păgâni, fără nici un fel de ideal? N-au bătut clopotele destul ca să se deştepte tineretul acesta? Iar cu acel cuvânt, că „astăzi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de acord. Pentru că, atunci când trăieşti prezentul, nu mai poţi să vezi defecţiunile în acţiuni: vezi numai perfecţiunile. O tendinţă mereu de a mă completa făcând bine primul pas spre aşa ceva.

Taina Cununiei lucrează si asupra oamenilor necredincioşi? Pentru că astăzi oamenii se cunună fară să aibă habar ce înseamnă cununia sau chiar relaţia cu Dumnezeu.

– Dacă sunt necredincioşi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, dacă s-au cununat la Biserică, înseamnă că sunt, cât de cât, credincioşi. Daca sunt necredincioşi, nu se mai cununa.

Dar, dacă o fac doar ca pc o datină. Taina Cununiei lucrează oricum?

– Nu putem spune că nu lucrează din momentul în care se face, pentru că este încadrată într-o întreagă ceremonie, cu harul preoţiei…

Nu recomandăm deloc această Taină a Cununiei dacă sunt necredincioşi. Pentru că avem prin această Taină anumite pretenţii sau nişte răspunderi. Şi, dacă aceste răspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecăm atunci pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datină? Cuvântul acesta, datină, este un cuvânt mai scump şi nu aş vrea să-l implic aici, printre necredincioşi.

Se cununau ca datină şi moşii, şi strămoşii noştri, şi încă numai la Biserică, fără primărie. Dar cununia era făcută cu scopuri extraordinar de mari.

Asta este o mare Taină, dragii mei! Mai întâi de toate se pun în valoare lucrurile aşa cum le-a creat Dumnezeu. Bineînţeles, nu este singura Taină, mai mult decât atât este Călugăria. Pe urmă, să ne gândim că se vor sătura unul de altul foarte repede, neavând nici un ideal care să-i ajute, că nu e har. Harul este acolo unde este credinţă. Dumnezeu nu dă harul ca la un milog -la o mână întinsa ţigăneşte -, îl dă doar dacă te jertfeşti. În acest sens există poezia „Mănuşa” scrisă de Schiller, tradusă de Eminescu, unde eroina, fată bogată şi foarte mândră, era curtată de un băiat curajos, pe care însă îl refuza. Vrând să-i pună curajul la încercare, pe când se aflau la arenele romane, unde creştinii erau aruncaţi la lei, fata îşi scapă mănuşa în arenă:

Dac-amorul ţi-e fierbinte, cum te juri în orice clipă, / Să te văz, / Mergi mănuşa de-mi ridică!

Băiatul coboară între leii care nu-i fac nimic şi recuperează mănuşa. Reuşeşte deoarece există o forţă – pronia divină – care conduce toate momentele şi situaţiile şi care i-a împietrit pe lei. Deci unde-i eroism „îngheaţă şi natura!”, înapoindu-i mănuşa, băiatul îi spune: „Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!” Vrând cu orice chip să-1 pună la încercare, fata îl expusese chiar la moarte. Aşa facem noi cu Dumnezeu: îl tot solicităm, ÎI tot solicităm… fără să luptăm şi noi. Raiul nu se ia cu miorlăială, ci cu eroism.

Deci datina aceasta se săvârşeşte datorită unui scop, cu o răspundere extraordinară. Să nu se încurajeze cineva că o face din datină! E o iubire şubredă, care nu durează. Cum ar zice omul: „O lună de miere şi o viaţă de amar!”

– Părinte, astăzi se înţelege din ce în ce mai puţin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteţi să ne spuneţi care este rostul lor în viaţa de familie?

– Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta „astăzi.” Bărbatul şi femeia sunt aceeaşi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.

S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, şi, cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate şi femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată, nu este permis acest lucru. Văd acum că se transmit atavic defectele şi calităţile. La femei s-a transmis atavic teama, ele se tem de bărbat, cum la bărbaţi s-a transmis atavic puterea şi îndrăzneala şi această grozav de urâtă, de condamnată poziţie a bărbatului de a fi agresiv. „Femeie” înseamnă „împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totuşi, din momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi soţ decât lângă o soţie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Măria, libere: Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu, bărbat şi femeie.

Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteţi face nimic1. Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti şi tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea creştină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Viţa si noi suntem mlădiţele. Poate mlădiţa să rodească ceva fără Viţă?

Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roaba. Pentru că, deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent, că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o „iubeşte”, soţia nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe transformări şi lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităţi: naştere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naşte în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.

Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare” şi dăruire este toată Scriptura.

Despre VIAŢA DE FAMILIE şi diverse probleme ale lumii contemporane, Ava ARSENIE Papacioc

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here