Când dragostea îţi invadează fiinţa, mânia dispare

0
144

buchet_maciDragostea nu se mânie. A opta culoare a dragostei este calmul sau stăpânirea de sine. Mânia nu este o simplă iritare a nervilor ci o explozie a acestora. Fiziologic vorbind, când un om se mânie, sângele îi năvăleşte în cap şi îi blochează centrii de control. Atunci omul dă drumul furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Dar acolo se petrece ceva mai mult. Din Cartea Sfântă învăţăm că atunci când omul se mânie, în mânia care i-a blocat centrii de control, omul dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa. Aşadar, în momentul mâniei nu sunt blocaţi numai centrii de comandă biologici, ci este blocat şi discernământul spiritual. Pe fundalul acestui blocaj, diavolul pune stăpânire pe fiinţa acelui om şi el este cel care stârneşte sau generează sau inspiră acele cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Prin urmare, să nu te mai refugiezi în ziceri de felul: “Eu sunt nervos şi iute la mânie!”, “Eu sunt iute din fire şi nu am ce face!”, “Acesta-i temperamentul meu!”. Acestea sunt scuze ieftine. La mânie, tu de fapt dai prilej diavolului să vorbească prin tine şi este propria ta alegere să o faci sau să nu o mai faci. Dacă Îl rogi pe Dumnezeu să îţi dăruiască în inimă adevărata dragoste faţă de cei din casa ta, faţă de cei care, de obicei, te enervează, vei vedea că vei înceta să te enervezi, căci dragostea aceasta nu se mânie. Vezi, când iubeşti cu adevărat pe cineva, îi accepţi greşelile ca pe ceva – omenesc şi nu te mai mânii. Dacă te vei examina cu sinceritate, vei constata că de aceea te enervează şi te mânie anumite persoane, pentru că tu nu le iubeşti sau nu le mai iubeşti. Când dragostea îţi invadează fiinţa, mânia dispare.

Tot în scrierile vechi, ni se relatează o întâmplare, în care este vorba de doi călugări trăitori în pustie, care de atâta bunătate pe care au strâns-o în fiinţa lor, nu mai ştiau ce-i răutatea. Erau curaţi, frumoşi şi buni, cu suflete de copii. Nici nu ştiau să se certe. Odată, stând de vorbă laolaltă, a zis unul dintre ei: “Am auzit că în lume oamenii se ceartă”. “Dar ce este aceea ceartă?”, a întrebat celălalt. “A, nu ştii? Hai, că îţi explic eu! Uite!”, a zis el. Eu pun piatra asta între noi şi ne prefacem că ne certăm. Când eu spun că este a mea, tu zici că este a ta! Şi uite aşa, începe cearta.” Zis şi făcut. Cel dintâi a luat piatra şi a pus-o între ei, apoi a zis: “Piatra aceasta este a mea!”, la care cel de-al doilea a răspuns: “Dacă este a ta, bine! Ia-ţi-o şi ţi-o du!” Şi nu s-au putut certa. Nu s-au certat nici măcar în joacă, pentru că aveau calm, stăpânire de sine, bunătate şi adevărată iubire în inimă.

”Cele 12 culori ale dragostei”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here